joi, 29 octombrie 2009

Parintele Teofil a trecut la Domnul

Prin parintele Teofil Paraian care s-a ridicat la ceruri in data de 29 octombrie 2009 Romania a pierdut un mare duhovnic, dar a castigat un mare rugator in ceruri. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace cu sfintii.

************************************************
Mai jos voi reda cateva fragmente din iuresul evenimentelor:

http://c-tarziu.blogspot.com/2009/10/parintele-teofil-paraian-s-ridicat-la.html

*******

După spusele IPS Laurentiu, înmormântarea va avea loc sâmbătă, începând cu Sf. Liturghie, de la ora 10. Veşnica pomenire !
http://daruindveidobandi.blogspot.com/

*******

Inainte sa plece parintele ne-a incurajat:
"Oricum sînt bine, deoarece cu Hristos, fie aici sau dincolo, întotdeauna sîntem bine"
Odihnească-se în pace, părintele nostru şi al bucuriei celei veşnice!
http://ortodoxiesiviata.blogspot.com/2009/10/vesnica-pomenire-iubite-parinte-teofil.html

*******

Şi iată că Dumnezeu a rînduit ca la 20 de ani de la strămutarea la ceruri a Părintelui Arsenie (28 noiembrie 1989) să ia calea cea de sus şi Părintele Teofil (29 octombrie 2009), către ziori, în vîrstă de 80 de ani (împliniţi pe 3 mai a. c.), după mai multe luni de suferinţă purtată cu demnitate – şi chiar cu seninătatea care l-a caracterizat pînă la sfîrşit.

Aflu că înainte de a pleca să se interneze la Braşov, i-ar fi spus unui părinte apropiat (Sabin), conştient fiind că-l vedea pentru ultima oară în viaţa aceasta: "Aşa-i că o fost fain?". Şi că în după-amiaza de 28 octombrie, aşteptînd să fie transferat de la Spitalul Militar din Cluj la Spitalul Clujana (unde avea să se stingă cîteva ceasuri mai tîrziu), ar fi spus, detensionînd atmosfera: "Da’ greu mai vine salvarea aia, parcă vine din altă ţară!"...
Dar cum altfel ar fi putut înfrunta moartea cel care a trăit cu o asemenea mărturisită încredinţare a strămutării în Rai: "Eu sînt sigur că merg în Rai. Cineva poate să spună că sînt mîndru. Dar nu pentru faptele mele cred că merg în Rai, ci pentru bunătatea lui Dumnezeu. Nu se poate să fi făcut Dumnezeu Raiul ca să-l ţină gol. Trebuie să ne potrivim cu Raiul, să ne placă în Rai şi să ne silim să-l cîştigăm, şi-l vom cîştiga. Căci Dumnezeu este Dumnezeul milei şi al îndurărilor. La slujbe auzim mereu că Dumnezeu bun şi iubitor de oameni este. Păi, de ce să nu credem că e bun şi iubitor, şi de ce să mă îndoiesc că mă va milui şi mîntui şi pe mine?"
http://razvan-codrescu.blogspot.com/2009/10/parintele-teofil-surizind-catre-rai.html

*******

A fost internat la Spitalul Militar după care a fost mutat la Spitalul Municipal Clujana.Părea că e puţin mai bine decît în zilele antecedente şi s-a încercat să i se facă o intubare. Pentru asta a fost anesteziat cu acordul său apoi, nu s-a mai trezit... A suferit în urma unor complicaţii pulmonare.
A glumit pînă în ultimul moment, s-a purtat exemplar cu personalul medical deşi avea dureri insuportabile. A primit cu bucurie pe oricine a venit la dînsul să-l mai vadă pe patul de spital. Zîmbitor, le-a spus mai multor vizitatori dragi: ,,Măi, nu e uşor să mori..."
http://corinanegreanu.blogspot.com/2009/10/ultima-oara-la-cluj-napoca.html

*******

O prietenă mi-a povestit un episod petrecut la un spital din Timişoara: în cadrul unor analize, medicii i-au cerut părintelui să urce pe o bicicletă medicală pentru a-i urmări activitatea inimii. Părintele, senin şi smerit, s-a supus dar a întrebat: „Cine ţine ghidonul?”. Nu ştia că e o bicicletă medicală, el ştia ceea ce este în duhovnicie, când părintele duhovnicesc ţine ghinonul pe drumul credinţei.
http://daniela-sontica.blogspot.com/2009/10/parintele-teofil-in-vederea-vesniciei.html

*******

Părintele a fost internat la noi ieri, la 18.20, prin transfer de la Spitalul Militar din Cluj, cu diagnosticul de şoc septic, şoc cardiogen şi bronhopneumonie”, a declarat managerul Spitalului Clinic Municipal Cluj-Napoca, Nicolae Constantea. Arhimandritul a murit azi-noapte, în jurul orei 2.00, în timp ce era ţinut pe ventilaţie. Înainte de a fi transferat la Spitalul Municipal Cluj, părintele Teofil fusese internat la Braşov, şi de 10 zile se afla în stare gravă, la Spitalul Militar din Cluj, la Secţia Cardiologie. “Acolo a refuzat ventilaţia, şi a acceptat-o doar în ultimul moment, când a fost transferat la spitalul nostru”, a completat medicul Constantea. (Adevarul)
http://doarortodox.wordpress.com/2009/10/29/parintele-teofil-paraian-a-trecut-la-domnul/


http://byzantinearch.blogspot.com/2009/10/parintele-teofil-paraian-fost.html
http://ortodoxiesiviata.blogspot.com/2009/10/fotografii-de-la-prohodirea-parintelui.html
http://cidadededeus.wordpress.com/2009/11/02/inmormantarea-parintelui-teofil-paraian/

************************************************************************************
http://ro.orthodoxwiki.org/Teofil_(P%C4%83r%C4%83ian)

http://www.nistea.com/blog/index.php/2009/10/30/69-parintele-teofil-paraian
Parintele Teofil la Paris:
http://www.nistea.com/blog/index.php/2008/11/06/51-parintele-teofil-paraian-de-la-sambata-de-sus-in-franta-3-12-noiembrie-2008
http://www.nistea.com/blog/index.php/2008/11/08/52-parintele-teofil-paraian-la-paris-8-noiembrie-2008-sfintii-arhangheli
http://www.nistea.com/blog/index.php/2008/11/09/53-parintele-teofil-paraian-la-paris-duminica-9-noiembrie-2008-la-biserica-sfintii-arhangheli

Parintele Teofil la Lyon:
http://www.nistea.com/blog/index.php/2008/11/13/54-parintele-teofil-paraian-la-lyon-marti-11-noiembrie-2008

Urcusul duhovnicesc
Cine-L iubeste pe Dumnezeu si cine se stie iubit de Dumnezeu, din insusi acest fapt este fericit. Si fericit, in limba greaca, se numeste Macarie. Prin urmare, urcusul duhovnicesc spre fericire ar fi acesta:
Teopist - credincios lui Dumnezeu;
Teodul- implinitor al poruncilor lui Dumnezeu, slujitor lui Dumnezeu, robul lui Dumnezeu;
Teognost- cunoscator de Dumnezeu
Teofil- iubitor de Dumnezeu
Macarie- fericit."
Fragmentul transcris, face parte din "Urcusul duhovnicesc" de Arhimandritul Teofil Paraian.
http://adriana-dardindar.blogspot.com/2009/10/urcusul-duhovnicesc-de-la-teofil-la.html

Predica la Duminica Bogatul nemilostiv si saracul Lazar
http://iondelachiuiesti.blogspot.com/2009/11/predica-pr-teofil-paraian-bogatul.html

marți, 27 octombrie 2009

Parintele Justin Parvu: "Daca se impotriveste lui Hris­tos, glasul acelei stapaniri nu va mai fi unul de ascul­tat. Sa nu confundam strategia cu depunerea armelor"

Motto:" Zis-a Domnul ucenicilor Săi: iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii. Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna soboarelor, şi'n sinagogile lor vă vor biciui. Din pricina Mea veţi fi duşi înaintea conducătorilor şi a regilor, ca să le fiţi mărturie lor şi păgânilor. Iar când vă vor da în mâna lor, nu vă îngrijoraţi de cum sau ce veţi vorbi, că în ceasul acela vi se va da vouă ce să vorbiţi; fiindcă nu voi sunteţi cei ce vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este Cel ce grăieşte întru voi. Şi va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi din pricina numelui Meu; dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui." (Evanghelia de la Matei 10, 16-22)




Articol aparut in revista ATITUDINI, Nr. 8 Interviu cu Parintele Justin Parvu realizat de monahia Fotini


- Părinte, cum sfătuiţi poporul să procedeze cu aceste vaccinuri criminale care se vor impune cu forţa, asupra copiilor noştri şi asupra mamelor însărcinate, şi poate pe viitor asupra tuturor? 

 - Dragii mei, e greu să dai un răspuns unui popor întreg, pentru că nu avem decât soluţii dureroase, pentru că aceasta este realitatea în care trăim, foarte, foarte dureroasă. Am spus de la începutul anului că trebuie să ne pregătim pentru martiraj şi mai mult de atât nici nu aş mai fi avut de grăit, dar oamenii sunt neputincioşi cu duhul şi cu mintea ca să înţeleagă. Nu e uşor să trăieşti în ziua de azi. Dar dacă Domnul aşa a binevoit ca noi să suferim aceste vremuri, apoi trebuie să ne supunem şi să primim cu bucurie toate cele ce vin asupra noastră, ca din mâna lui Dumnezeu, şi nu a vrăjmaşului. E mai greu acum, pentru că ne-am învăţat cu comoditatea, cu televizorul şi cu toate mofturile şi libertăţile; ei bine, dragii mei, abia acum se vede efectul dăunător al acestor libertăţi - ne-au slăbit puterile sufletului. Mintea este îngreuiată, trupul slăbit şi datorită alimentaţiei otrăvite cu care ne hrănesc mai marii noştri, şi nu suntem obişnuiţi să purtăm niciun fel de război, nici duhovnicesc, nici trupesc. De aceea, vă rog să nu mai căutaţi soluţii. Soluţii omeneşti nu sunt, dragii mei! Soluţia este moartea pentru Hristos. Tată pe fiu şi mamă pe fiică va da la moarte. Iată că asistăm la împlinirea acestei proorocii. Dacă mama va lăsa copilul să fie vaccinat, este ca şi cum l-ar da la moarte. Am spus de mai multe ori să luăm modelul lui Brâncoveanu, care cu mărime de suflet privea mucenicia fiului său cel mic, Matei.

Învăţaţi copiii să trăiască în legea creştinească, aceste obiceiuri să le deprindă mai cu seamă; nu mai e nevoie de nicio altă ştiinţă, de nicio şcoală; prin orice mijloace copiii noştri sunt otrăviţi nu numai cu aceste vaccinuri, ci cu atâtea informaţii mincinoase la adresa creaţiei lui Dumnezeu, cu calculatorul şi cu tot soiul de filme, care oferă copilului o educaţie antihristică. Dacă nu aveţi unde să vă retrageţi din societatea aceasta potrivnică lui Dumnezeu, staţi fiecare la locurile dumneavoastră şi mărturisiţi pe Hristos, opunându-vă tuturor măsurilor viclene de exterminare a omului

Pentru că asta tânjeşte vrăjmaşul să facă, să distrugă făptura lui Dumnezeu. Invidia lui cea mai mare, aceasta este – crearea OMULUI: De ce îl iubeşte Dumnezeu atât de mult pe om? Tocmai de aceea ar trebui să prindem putere şi curaj, pentru că dacă suntem aşa de tare luptaţi şi împresuraţi din toate părţile de atâtea primejdii şi nevoi, înseamnă că şi invidia vrăjmaşului se măreşte datorită dragostei lui Dumnezeu sporite faţă de noi, chipul şi asemănarea Sa. Dar iată cât de mult ne iubeşte Dumnezeu că încă mai rabdă toate păcatele şi fărădelegile noastre. Numai dracul nu înţelege mila şi iertarea lui Dumnezeu, că dacă ar fi înţeles-o, cred că s-ar fi pocăit şi el

De aceea vă zic – aveţi încredere că Domnul vă va da putere să mărturisiţi pentru El. Trăim într-o lume anarhică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului, de aceea numai simpla noastră vieţuire, fară să abdicăm de la principiile noastre creştine, este o mărturisire şi o mucenicie de zi cu zi. Aşadar: Nu primiţi acest vaccin şi nimic ce aduc nou puterile politice de azi. Evreii conduc lumea şi americanii lucrează prin ei şi cred că au ajuns să o stăpânească deoarece nu mai au nicio sfială; totul este la vedere şi sunt conştienţi că nu mai au niciun adversar de temut şi luptă pentru exterminarea populaţiei, ca cei puţini care vor rămâne să se închine lor. 

Acum ei studiază şi fac trierea iar modul prin care vor distinge oamenii între ei sunt cipurile. Ai sau nu ai cip? Căci în fond cipul ce este? O armă împotriva omului. Iar noi nu mai avem arme; tineretul nostru este obosit, încât chiar să vrea să se ridice din vraja în care trăieşte, nu mai are putere. Singurele noastre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar şi mărturisirea. Nu se poate dragoste fară mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfa mai avem? Sau dacă nu ne pasă de aproapele nostru care este în neştiinţă şi noi nu îl informăm şi îl lăsăm să cadă pradă acestui sistem, ce dragoste mai avem?

Cei care se mai luptă astăzi să trezească pe fratele lor, care nu au rămas nepăsători faţă de viitorul unei naţii şi al unei Biserici, aceia sunt fii ai dragostei lui Dumnezeu, care îşi pun viata pentru fraţii lor. De aceea, mamelor, educaţi-vă creştineşte copiii şi nu îi lăsaţi necontrolaţi! Nu îi lăsaţi să îşi facă mendrele lor, nu îi lăsaţi pradă educaţiei acestei societăţi, pentru că le-aţi asigurat şi moartea sufletească, dar iată că şi pe cea trupească! Mai degrabă ieşiţi din mijlocul acestei societăţi şi vă creşteţi copiii în dragoste şi simplitate. Sărăcia şi greutăţile vă vor întări mai mult şi mintea, şi sufletul, şi trupul. Nu vedeţi că prin atâtea libertăţi şi drepturi ale copilului, ei ajung să aibă dreptul de a ţi-l ucide, dreptul de a distruge o naţie


- Sf. Apos­tol Pavel spune sa ne supunem stapanir­ilor si mai mar­ilor nos­tri? In ce masura ne mai putem supune in ast­fel de conditii? 

 - Tot Sfan­tul Pavel spune sa ascul­tam de Dum­nezeu mai mult decat de oameni. Nu mai avem de cine asculta, dragii mei, decat numai de Dum­nezeu. Diavolul s-a intru­pat in acest sis­tem politic si se lupta cu noi prin ei, mai aprig ca nicio­data. Iti ofera mai intai toate pricinile paca­tuirii: car­ci­umi si alcool, dez­mat si imag­ini cat mai des­franate, amuza­ment si lib­er­tati de tot soiul. Asa se alege un con­d­u­ca­tor: prin harul lui Dum­nezeu si vointa natiu­nii, nu? Dar aces­tia ce har de la Dum­nezeu sa aiba? Aces­tia sunt lupi rapi­tori, nu mai este o stapanire aleasa, este o stapanire antihris­tica, potrivnica lui Hris­tos. Daca se impotriveste lui Hris­tos, glasul acelei stapaniri nu va mai fi unul de ascul­tat. 

Ce stapanire este aceasta care ne da paine otravita sa man­cam? Care ne ucid copiii? Nu vedeti ca au inceput cu copiii, cu sufletele aces­tea nevi­no­vate? De ce? Pen­tru ca ii ucide nevi­no­va­tia copi­ilor. Cu mar­ti­ra­jul copi­ilor a inceput Bis­er­ica lui Hris­tos, cu mar­ti­ra­jul prun­cilor, iata ca incepe si prigoana aces­tui veac de pe urma. Dar socotesc ca jertfa nevi­no­vata a aces­tor copii nu va fi nelu­cra­toare, ci ea va da put­ere ale­silor Bis­ericii lui Hris­tos. Si cred ca va fi o incu­nunare a cres­tin­is­mu­lui prin jertfa copi­ilor nevi­no­vati.

Este foarte per­icu­los acum pacatul nesti­in­tei; toti vedem peri­colul in care ne gasim si sun­tem obligati sa ne infor­mam si avem dato­ria de a informa si pe ceilalti frati ai nos­tri mai sim­pli si nea­ju­torati. Nimeni nu va putea spune ca nu a stiut ca vac­cinul acesta este uci­gas… iar pen­tru cei care nu au stiut cu ade­varat, pen­tru aces­tia Bis­er­ica, prin preotii si slu­ji­torii ei, este respon­s­abila si va raspunde pen­tru sufletele lor. Omul vine sa se formeze in Bis­er­ica si ce for­mare ii dam noi, daca propo­vaduim aceeasi invatatura cu a stat­u­lui antihris­tic? Bis­er­ica nu ramane straina fata de toata con­junc­tura aceasta polit­ica si sociala si este datoare sa se implice atat in soci­etate cat si in polit­ica, atata timp cat legile politice impied­ica porunca lui Dum­nezeu. 

Preo­tul, la hiro­tonie, jura ca se va supune lui Dum­nezeu si porun­cilor Lui, dar si stapanirii statale. Pai cui juram noi? Presed­in­tilor si par­la­men­tar­ilor care legal­izeaza pros­ti­tu­tia si actele cu cip? Pai rolul preo­tu­lui este numai sa cunune si sa inmor­man­teze? Nu. El este sarea paman­tu­lui si lumina oame­nilor. Ce lumina mai aduce, daca el se supune legilor intunecate ale aces­tui veac? Iar daca tace, inseamna ca refuza sa aduca lumina oame­nilor. Nu ei sunt urmasii apos­to­lilor, carora Man­tu­itorul le-a poruncit: „Mer­geti in toata lumea si propo­vaduiti Evanghe­lia la toata faptura”(Mc. 16:15)? Nu le-a poruncit sa taca. Daca s-ar ridica o elita de preoti si de calu­gari, care intr-adevar sa se anga­jeze in slu­jba Ade­varu­lui, atunci s-ar mai schimba sit­u­a­tia. Iar prin aceasta schim­bare eu nu inte­leg imbunatatirea con­di­ti­ilor de viata si nici macar a car­ac­teru­lui celor ce ne con­duc, ci inte­leg o schim­bare in sufletele cred­in­ciosilor, o intarire a cred­in­tei care ne va da forta sa mar­tur­isim impre­una, ne va da uni­tatea si dragostea jert­firii. Impor­tant este sa ne opunem tuturor antihris­tilor si sa murim demn; sa nu avem o poz­i­tie de lasitate. Iar poporul cum sa se mobi­lizeze, cum sa aiba tarie duhovniceasca, daca nu are lideri?

  - Poate ca preotii aces­tia se tem sa nu fie inlat­u­rati din pos­turile lor si ast­fel sa nu mai poata cate­hiza cred­in­ciosii pe care ii mai avea. 

- Repre­salii au fost din­tot­deauna si vor fi. Noi nu tre­buie sa cal­cu­lam cat timp de cate­heza avem la dis­poz­i­tie. Poate sa fie si o sap­ta­mana, dar sa imi fac dato­ria cu toata jert­fel­ni­cia fata de Evanghe­lia lui Hris­tos si nea­mul meu. Au fost 12 Apos­toli si pana si acolo a intrat diviz­iunea, tradarea. Si ce cate­hizare este aceea daca taci? Pe mine nu tre­buie sa ma ingri­joreze fap­tul ca ma va schimba si va trim­ite alt preot in locul meu, cu mult mai slab si care sa core­spunda baremu­lui. Daca patimim ceva pen­tru Hris­tos, mai mult folos vom aduce natiei. Jertfa naste viata. Nu este sufi­cient sa mar­turis­esti un ade­var numai celui de sub epi­trahilul tau, ci tre­buie sa il propo­vaduiesti in auzul tuturor, avem dato­ria sa scoatem ade­varul la lumina. Te mai poti retrage din strate­gie, dar cat dureaza aceasta strate­gie, mai? Sufera poporul asta de atata strate­gie si nu mai facem nimic. Sa nu con­fun­dam strate­gia cu depunerea armelor. 

Doar nu sun­tem facuti numai pen­tru zile bune; un razboi cine il mai sus­tine? Si cine sunt lup­ta­torii? Nu noi cei din lumea aceasta de aici? De ce i se zice Bis­er­ica lup­ta­toare? Lup­ta­toare inseamna zi de zi sa sustii un atac impotriva put­er­ilor intuner­icu­lui. O asceza retrasa in indi­vid­u­al­i­tatea ei nu mai este un ade­var mar­tur­isit in plen­i­tudinea lui. Foarte fru­mos citeam la Evdoki­mov mai devreme: 
Bis­er­ica nu tre­buie sa isi asume tre­burile con­crete ale cetatii, dar con­sti­inta crestina este chemata sa actioneze din plin pana si in chestiu­nile cele mai tehnice. Polit­ica, econo­mia, dez­voltarea sunt sfer­ele comune in care cred­in­ciosii si necred­in­ciosii se intal­nesc. Si ce imensa sarcina aceea de a desavarsi lumea prin sobor­nic­i­tatea cal­i­ta­tiva a tutur­ora, de a insamanta in cul­tura lumina Taboru­lui. Un om al luminii poarta o lumina care straluceste peste intreaga lume. Marii duhovnici spun ca orice asceza lip­sita de dragoste si care nu este un „sacra­ment al fra­ter­ni­tatii” este desarta. Vorbind despre euharistie, Sf. Ioan Gura de Aur spune: Aici este odaia inalta in care au sezut ucenicii; de aici au ple­cat spre Muntele Maslin­ilor. Sa ple­cam si noi in cautarea mainilor de saraci, caci ele sunt pen­tru noi Muntele Maslin­ilor. Intr-adevar, mul­ti­mea saracilor este aseme­nea unui codru de maslin sadit in casa lui Dum­nezeu. De acolo curge uleiul de care vom avea nevoie spre a ne infatisa, pre­cum fecioarele cele intelepte pur­tand lampile pline inain­tea Mire­lui”[1].
  Prob­lema noas­tra cea mai mare acum este ca ne aflam intr-o bezna a igno­rantei si soco­tim pacatul nesti­in­tei un mare priv­i­legiu. Gen­er­a­tia aceasta a ajuns la apogeul nihilis­mu­lui.Si ce daca fac lucrul acesta? A! Nu-i nimic!” Iei cipul – „Ei, n-are nim­ica!”; slu­jesti cu catolicii: „Ei, n-are nim­ica” si tot asa… toate nu au nimic. Nihilis­mul a nascut acest lib­erti­naj si aceasta stare te indrep­tat­este pe tine cumva sa faci orice, ce vrei, sa amesteci lumina cu intuner­icul, sa mergi si cu Dum­nezeu si cu mamona. In acest caz noi nu mai sun­tem ucenici al lui Hristos. 

 [1] Paul Evdoki­mov, Iubirea neb­una a lui Dum­nezeu, p.23

LEGATURI: 


joi, 22 octombrie 2009

Despre canonizarea sfintilor din temnitele comuniste

Criteriile canonizării Sfinţilor închisorilor

Din conferinţa Despre canonizarea sfinţilor români, Deva, 20 octombrie 2008, prima parte
Danion Vasile

E foarte im­por­tant pentru noi să înţelegem că Dumnezeu vrea ca sfinţii închisorilor să fie canonizaţi de către Biserica Ortodoxă. Este foarte important pentru noi să înţelegem că un sfânt nu devine sfânt din momentul canonizării, ci e sfânt din momentul în care a părăsit această lume.

Poate că subiectul criteriilor de canonizare nu este un subiect care să stârnească râvna noastră duhovnicească, dar ar trebui să fim cu luare-aminte şi să învăţăm şi aceste lucruri, pentru că prin ele vom reuşi să înţelegem cât de firesc este ca sfinţii închisorilor să fie canonizaţi.

Tema acestei expuneri se datorează uneia dintre întâlnirile pe care le-am avut cu P.F. Patriarh Teoctist. M-am dus la el împreună cu părintele Constantin Galeriu şi cu un reprezentant din partea foştilor deţinuţi politici, întrucât mai multe organizaţii ortodoxe, printre care Frăţia Ortodoxă Română, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti, A.S.C.O.R., Asociaţia „Christiana”, „Anastasia” şi alte asociaţii ortodoxe au cerut Sinodului Bisericii Ortodoxe Române să se cerceteze dosarul de canonizare al părintelui Ilie Lăcătuşu. Nu se cerea canonizarea părintelui, ci se cerea ca Sinodul să ia în considerare aflarea sfintelor moaşte. Memoriul a fost făcut pe data de 13 iunie 1999, în Duminica Sfinţilor Români, şi se cerea aşa: „Temându-ne să nu cădem în înşelare, deşi dovezile despre sfinţenia părintelui Lăcătuşu par concludente, vă rugăm să binevoiţi a deschide dosarul de canonizare şi să ne înştiinţaţi în mod oficial asupra demersurilor întreprinse.”

Pentru că în anul 1998 fusese găsit trupul întreg şi neputrezit şi bine mirositor al părintelui Ilie Lăcătuşu. Acesta profeţise că dacă cumva soţia lui va muri peste 15 ani (părintele murise în 1983), trupul soţiei să fie înmor­mân­tat lângă trupul său. Şi, vrând s-o înmormânteze pe soţie, au găsit moaştele întregi şi neputrezite ale părintelui Ilie. Mulţi oameni dau mărturie că au primit ajutor în chip mi­nunat de la moaştele părintelui Ilie Lăcătuşu.

O preo­tea­să, care este doctoriţă, a mărturisit că ştie două cazuri de bolnavi care s-au vindecat de cancer la moaştele pă­rintelui Ilie Lăcătuşu. V-aş putea da şi mărturie personală despre o minune a părintelui… Dar consider că nu e momentul să dau o mărturie personală acum… Acum vreau să vă prezint criteriile de canonizare a sfinţilor închisorilor şi trebuie ca mărturia mea să fie imparţială.

Ducându-mă la P.F. Patriarh Teoctist cu memoriul acesta, patriarhul nu a avut o atitudine binevoi­toare, spunând că nu trebuie să ne grăbim cu canonizarea sfinţilor închisorilor, că trebuie să o luăm încet, încet: „Ne-am grăbit deja cu canonizarea Sfântului Ioan Iacob, a spus, şi nu vom repeta acelaşi lucru cu cei care au pătimit pentru Hristos în închisori!”. Nefiind lămurit de afirmaţia respecti­vă, am cerut totuşi insistent să se cerceteze de ce trupul părintelui Ilie s-a descoperit întreg. Dacă e blestemat, să ştim că e blestemat, şi atunci să nu se mai ducă lumea la moaşte, iar dacă e rob al lui Hristos, atunci să fie pus într-o biserică, aşa cum s-ar fi întâmplat în Rusia, de exemplu, şi imediat ar fi primit cinstire; la început ar fi avut parte de cinstire locală şi apoi ar fi fost canonizat.

Atunci, Prea Fericitul, văzând că insist, l-a chemat pe secretarul său sau pe unul din consilieri şi a zis: „Ia adu­ceţi articolul părintelui Liviu Stan despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, să vadă cum se canonizează sfinţii!” Am primit imediat un xerox după articolul respectiv, şi, ieşind din cabinetul Prea Fericitului, m-am apucat să citesc. Şi am constatat cu sur­prindere că în studiul părintelui Liviu Stan, un mare teolog al secolului al XX-lea, care de altfel a scris o carte despre canonizarea sfinţilor români, în articolul respectiv apăreau exact datele pe care eu i le prezentasem Prea Fericitului, şi anume: nu Sinodul are iniţiativa canonizării unui sfânt, ci poporul. Am să vă citesc câteva pasaje din acest articol al părintelui Liviu Stan. Eu îi sunt recunoscător Prea Ferici­tului că mi-a dat articolul… Articolul m-a convins că trebuie să-mi sporesc râvna pentru sfinţii închisorilor şi să-i canonizez în primul rând în inima mea. Iată câteva citate din studiul despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă:

Cu privire la canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, suntem îndreptăţiţi să conchidem că, pentru a se putea purcede în zilele noastre la acte de canonizare, trebuie să fie date următoarele condiţii de fond… Condiţiile sunt valabile şi pentru canonizarea sfinţilor care au dus viaţă de rugăciune, nu doar a sfinţilor mucenici. Sunt criteriile generale de canonizare, de care se va ţine seama şi dacă va fi canonizat părintele Paisie Olaru, şi dacă va fi canonizat părintele Cleopa, şi dacă vor fi canonizaţi alţi cuvioşi, şi părintele Irodion de la Lainici - care a fost povăţuitor duhovnicesc al Sfântului Calinic de la Cernica, şi atâţia alţi sfinţi.

Ortodoxia neîndoielnică a credinţei celui despre care se tratează, Ortodoxie păstrată până la moarte, fie în timpul vieţii, fie de când a îmbrăţişat credinţa ortodoxă. Adică principalul criteriu este mărturi­sirea dreptei credinţe. Dacă a fost amestecată Ortodoxia cu erezia, persoana nu poate fi canonizată. Sfinţii există doar în Biserică. Cei din afara Bisericii Ortodoxe nu sunt sfinţi.

Proslăvirea lui de către Domnul cel puţin cu unul din următoarele daruri sau puteri:

puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credinţă;

puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii pentru mărturisirea dreptei credinţe până la moarte;

puterea de a-şi închina viaţa celei mai desăvârşite trăiri morale şi religioase;

puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte;

puterea de a apăra şi sluji cu devotament eroic Biserica şi credinţa ortodoxă.

Vă repet, deci, criteriile pentru canonizare: puterea de a suferi moartea mucenicească; puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii pentru dreapta credinţă până la moarte - Sfânta Muceniţă Tecla nu a murit de sabie; nu a murit de moarte mucenicească, şi este totuşi muceniţă, pentru chinurile pe care le-a pătimit pentru Hristos cu ani înainte de a muri. Ea a suferit pentru Hristos, Hristos a vindecat-o şi ea a murit la bătrâneţe, după ce a fost un fel de apostol al drep­tei credinţe.

Apoi, puterea de a-şi închina viaţa celei mai desă­vârşite trăiri morale şi religioase. Părintele Paisie Olaru, de exemplu, a fost o icoană a sfinţeniei, o icoană a rugă­ciu­nii, o icoană a nevoinţei; am mai avut atâţia şi atâţia părinţi sporiţi.

Puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte. Unii părinţi au făcut semne minunate, cum a făcut părintele Arsenie Boca, care a pătimit şi el atâta pentru Hristos şi a dus o viaţă de nevoinţă extraordinară. Or, astfel de minuni trebuie judecate de biserică, nu cumva să fie false minuni, pentru că există şi false minuni, aşa cum ştiţi, cum cunoaşteţi din istoria Bisericii, şi dacă aceste minuni sunt autentice, sunt o mărturie a sfinţeniei. Nu este însă facerea de minuni o condiţie necesară pentru canonizare. Pentru că întreabă unii: „Ce minuni a făcut Valeriu Gafencu după moarte? Sau ce minuni a făcut Costache Oprişan?”

Dar ce minuni a făcut Ştefan cel Mare după moarte? Nu a făcut minuni până la canonizarea lui; atunci când s-a stabilit canonizarea voievodului, nu a existat o listă de mi­nuni clare… Deşi acum la Putna sunt demonizaţi care merg acolo şi urlă: „Mă arde, mă arde! Mă arde Sfântul Ştefan!” Sunt unii care se îndoiesc de sfinţenia lui Ştefan cel Mare, spu­nând că a avut prea multe căsătorii, care, după pravile, erau mari păcate, şi totuşi le-a avut; a căzut în păcatul desfrâului – da, a căzut! Şi atunci, cum l-a mai canonizat Biserica? Biserica l-a canonizat tocmai pentru că, după toate aceste multe şi mari păcate, Sfântul Ştefan cel Mare a arătat multă pocăinţă. Şi pocăinţa aceasta a fost cu adevărat cutremurătoare şi datorită râvnei lui de a apăra Ortodoxia, datorită dragostei pe care a arătat-o Ştefan cel Mare ctitorind atâtea biserici şi mănăstiri; pentru această pocăinţă şi râvnă duhovnicească, Dumnezeu l-a primit în cetele sfinţilor. Şi cu adevărat acum îi arde pe dracii din demonizaţi.

Deci nu e nevoie de minuni pentru ca sfinţii închisorilor să fie canonizaţi, deşi unii dintre ei au făcut deja minuni. Ei au avut puterea de a apăra şi sluji cu devotament eroic Biserica şi credinţa ortodoxă.

Răspândirea miresmei de sfinţenie, spune părintele Liviu Sandu, după moartea lui - a celui care trebuie cano­ni­zat - şi confirmarea acesteia prin cultul spontan pe care i l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinţii, este ultimul criteriu. Răspândirea miresmei de sfinţe­nie… Are lumea evlavie sau nu are la părintele Cleopa? Are! Are lumea sau nu are evlavie la părintele Paisie? Are! Are lumea sau nu are evlavie la ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, autorul Acatistului la Rugul Aprins, care a murit în închisoare, la fel ca şi părintele Ilarion Felea? Are! Are lumea evlavie la părintele Arsenie Boca? Are! Rămâne ca Sinodul să decidă dacă poporul a canonizat cu dreptate sau dacă a greşit. E vorba de canonizarea locală, pe care o face poporul prin acest cult spontan.

Cultul acesta, zice părintele Liviu Stan, poate fi or­ganizat sau difuz. De exemplu, faţă de părintele Cleopa, putem zice că e orga­ni­zat. Mulţi dintre cei care merg la Sihăstria se închină la mor­mântul părintelui, îi citesc căr­ţile cu evlavie şi se roagă: „Doamne, pomene-şte-l cu sfinţii pe acest rob al Tău şi rânduieşte precum ştii să fie ca­no­nizat!”. Tot aşa cum alţii merg la Petru Vodă, la mormântul părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, un mare mărturi­sitor al închisorilor comuniste. Deci pentru unii există un cult oarecum orga­nizat, iar pentru alţii, care au murit în închisori, există un cult difuz, cum e cel al părintelui Ilarion Felea.

De la îndeplinirea acestei condiţii (adică a miresmei de sfinţenie) pot face excepţie numai mucenicii dreptei credinţe. Auziţi! Dacă cineva este mucenic, chiar dacă po­po­rul nu îl cinsteşte, chiar dacă nu există acest cult local, poate fi ca­nonizat.

Existenţa condiţiilor de fond, şi anume existenţa neîndoielnică a primei şi celei de-a treia, care poate lipsi numai în cazul martirilor, ca şi a oricăreia dintre cele enumerate la cea de-a doua, îndreptăţeşte autoritatea bisericească să procedeze la actul de canonizare.

Existenţa neîndoielnică a primei, adică Ortodoxia neîndoielnică, şi cea de a treia, puterea de a suferi moarte martirică pentru dreapta credinţă, îndreptăţeşte autoritatea bisericească să procedeze la actul de canonizare. E cazul ca aceşti sfinţi să fie canonizaţi!

Zice părintele Liviu Stan: De-a lungul istoriei Bisericii, moartea martirică, mucenicia – adică muncirea, chinuirea pentru Hristos sfârşită prin moarte, a fost socotită şi a rămas semnul şi dovada de neînlocuit, semnul şi dovada cea mai certă a sfinţeniei. Alt semn al sfinţeniei a fost socotit şi a rămas de atunci şi până azi mărturisirea neînfricată a dreptei credinţe în faţa oricărei ispite sau ameninţări, indiferent dacă o astfel de atitudine a atras după sine muncirea şi moartea, de pe urma chinurilor fizice sau morale, sau nu, sau dacă a atras numai exilul, închisoarea sau alte suplicii suportate cu bărbăţie eroică.

Un exemplu - Sfântul Alexie din Ugine, care a pătimit pentru Hristos în Rusia. Când a fost condamnat la moarte, fiica sfân­tului a cerut să intre în închisoare în locul tatălui ei şi atunci prigonitorii i-au dat drumul. Sfântul, după multe încercări, a reuşit să ajungă în Franţa, unde a şi murit. Deşi a murit având cancer malign generalizat, şi doctorii au cerut rudelor să îl îngroape cât mai repede, ca să nu înceapă să miroasă urât trupul, la 22 de ani de la îngroparea părin­telui, l-au găsit întreg şi neputrezit, sfinte moaşte binemirositoare. Ba chiar a început o ploaie foarte puternică, toţi au plecat şi au lăsat sfintele moaşte în ploaie. Şi ploaia nu a afectat cu nimic sfintele moaşte.

Al treilea semn al sfinţeniei a fost socotit, şi a rămas de atunci şi până astăzi, viaţa sfântă, viaţa curată, viaţa care se înfăptuieşte prin asceză, prin binefacere etc, cea mai înaltă trăire morală şi religioasă, superlativul etic şi reli­gios. Viaţa trăită în acest chip atrage proslăvirea din partea lui Dumnezeu cu daruri sau puteri suprafireşti, cu darul de a face minuni fie în viaţă, fie după moarte, iar săvârşirea minunilor a fost socotită, de atunci şi până azi, al patrulea semn al sfinţeniei.

S-a pus, în Apus, şi problema de a se şti câte minuni trebuie săvârşite de către un erou al credinţei, în viaţă sau după moarte, spre a fi socotit vrednic de aşezarea între sfinţi. Pentru că unii pun această întrebare: Câte minuni a făcut Valeriu Gafencu, câte au făcut ceilalţi? Dar zice părintele Liviu Stan: Această problemă de esenţă scolastică a purces din nălucirile deşarte pe care şi le-au făcut unii teologi apuseni despre posibilitatea de a drămui sfinţenia, uitând că darurile sunt deosebite şi ca natură, şi ca grad; şi că lucrarea Duhului este necuprinsă nici în numere şi nici în cuvinte. O astfel de problemă este a se socoti între acelea prin care vine sminteala în lume. De aceea, Biserica Ortodoxă nu şi-a pus-o şi nu şi-o poate pune. Nu stăm să numărăm câte minuni a făcut un sfânt al închisorilor sau un cuvios sau un rugător. Căutăm mărturia vieţii lui şi, dacă a făcut minuni, cu atât mai bine; dar dacă nu a făcut minuni, credem că cea mai mare minune este că a dat mărturia cea bună pentru Hristos şi această minune poate răsări ca o floare în inimile noastre.

Al cincilea semn al sfinţeniei a fost şi a rămas, de atunci şi până azi, lupta de apărare a dreptei credinţe şi lupta pentru biruinţa dreptei credinţe, deci lupta pentru Biserică dusă de orice credincios cu toate puterile lui. Am văzut cât de mult au pătimit pentru Hristos mărturisitorii şi ştim că, dacă noi vom da azi mărturia cea bună, vom fi urmaşi ai lor.

În trecut şi chiar în zilele noastre, – continuă părin­tele Liviu Stan – pe lângă aceste semne şi dovezi ale sfin­ţeniei, au mai fost socotite şi altele, dintre care cel mai pricinuitor de îndoială şi de neînţelegere a fost nestri­că­ciunea trupului după moarte. Iată că nu zice: „A fost cel mai sigur semn”, întrucât unii pot rămâne neputreziţi şi din cauza blestemelor. Citim în viaţa Sfântului Calinic de la Cernica cum, mergând pe o uliţă, a văzut un cadavru neputrezit, sprijinit de o casă. Un om murise blestemat şi trupul său nu putrezise; sfântul a început rugăciunea de dezlegare şi, până la sfârşitul rugăciunii, cadavrul se făcuse praf şi ţărână.

Este neîndoios că Domnul poate arăta – zice părintele Liviu Stan – ca semn al proslăvirii unui sfânt al Său şi nestricăciunea acestuia după moarte. Dar acest singur semn, spre a fi nouă dovadă a sfinţeniei celui în legătură cu care se produce, trebuie să fie însoţit necondiţionat şi de semnul minunilor, de darul de a se săvârşi minuni prin el. În acest sens, nestricăciunea trupu­ri­lor după moarte apare ca un accesoriu al semnului prin­ci­pal al sfinţeniei, darul de a face minuni. Deci, dacă sunt sfinte moaşte, atunci Dumnezeu trebuie să le întărească şi prin alte semne minunate.

Dacă lipseşte acesta din urmă [minunile], atunci sim­plul fapt că trupul unui credincios nu s-a stricat după moarte nu constituie o dovadă a sfinţeniei. Ba din contră, după Tradiţia Bisericii noastre, faptul acesta e privit ca ur­mare a blestemului sau anatemei sub care ar fi căzut un astfel de om. Şi pentru acest motiv s-au rânduit rugă­ciu­nile de dezlegare de blesteme, care i se citesc fiecărui creştin răposat la sfârşitul slujbei de înmormântare.

Atât învăţătura, cât şi practica Bisericii, din epoca apostolică şi până acum, sunt mărturii că nestricăciunea trupului după moarte poate fi doar un accesoriu al sem­nelor principale ale sfinţeniei, şi că nicidecum acest singur semn nu constituie o dovadă a sfinţeniei. Tot aşa cum faptul că unii sfinţi nu au lăsat moaşte nu e o dovadă că nu au fost bineplăcuţi lui Dumnezeu. în cimitirele de la Aiud, Târgu Ocna, Piteşti nu s-au găsit până acum trupuri întregi şi neputrezite; poate Dumnezeu va rândui să se găsească, aşa cum la Oranki s-a găsit trupul neputrezit al unui episcop care a murit alături de mii de monahi şi preoţi mucenici.

Dar, chiar dacă până acum în închisorile noastre nu s-au găsit moaşte întregi şi neputrezite, acele părticele de moaşte care s-au aflat – s au găsit chiar cranii sfinte – sunt purtă­toare de har dumnezeiesc. Şi la o mănăstire din Ardeal s-a adus un craniu de la una din închisori şi a început să dea bună mireasmă. Am auzit că acest craniu a fost dus la una din mănăstiri, fără să miroasă frumos, dar părinţii l-au primit cu evlavie, ştiind că, dacă omul acela a murit în închisoare, a aflat har de la Dumnezeu, şi după ce a fost dus la mănăstire a început să izvorască bună mireasmă, spre bucuria credincioşilor. Iar când au săpat la în­chisoarea de la Aiud, să facă clădirea aceea în care stau acum maicile, în micul aşezământ monahal, vreme de trei zile unii au simţit miros de sfinte moaşte. Se făcuseră săpături în cimitirul în care au fost îngropaţi mucenicii, pen­tru a pune temelia unei clădiri noi.

Mi s-a întâmplat să mă duc o dată să mă închin la Aiud acestor sfinte moaşte, şi o maică, în afara craniilor şi a oaselor care sunt aşezate pe rafturi, mi-a arătat pe masă o pungă cu sfinte oseminte; m-am întrebat: „Oare ce e cu aceste oseminte, care nu par aşezate cu foarte multă evlavie?” Şi maica mi-a explicat că acele oseminte tocmai fuseseră aduse de către gropar. Acesta săpa o groapă în cimitir şi mâna a început să-i tremure pe lopată, pentru că a fost izbit de mirosul sfintelor moaşte. Şi atunci a lăsat lopata şi a adunat cu multă grijă sfintele moaşte.

Daţi-vă seama, un gropar care a săpat gropi ani de zile în acel cimitir binecuvântat, a fost izbit de mirosul de sfinte moaşte atât de puternic, încât a început să-i tremure mâna pe lopată! Şi vă mărturisesc că m-am dus atunci la Aiud, pentru că un prieten de-al meu cu care fusesem la o mănăstire, în drum spre Bucureşti, se în­chinase la moaştele mărturisitorilor. Şi l-a sunat un în­dră­cit şi l-a întrebat: „Ce-ai făcut, bărbosule, ai fost la Aiud?” Şi m-am gândit: „dacă dracul din omul acela ştia că prietenul meu trecuse pe la Aiud, înseamnă că prietenul meu cu siguranţă s-a folosit că încă o dată a fost la Aiud”. Şi atunci m-am abătut şi eu din drum şi m-am dus la Aiud, şi m am bucurat să aflu de sfintele moaşte care tocmai fu­se­se­ră aduse acolo.

Moaştele anumitor sfinţi sunt împărţite – spre exemplu, ale Sfântului Alexie din Ugine, despre care v-am spus că după 22 de ani a fost întreg şi neputrezit; la canonizare, în Franţa, s-au împărţit anumite icoane cu părticele din moaştele lui; s-au împărţit credincioşilor, să fie spre binecuvântare în casele celor care vor să ducă lupta cea bună pentru Hristos. Şi am primit de la duhovnicul meu din Sfântul Munte Athos o icoană care avea o părticică din moaştele Sfântului Alexie. Şi am dat icoana la mănăstirea Căşiel, unde e o raclă cu foarte, foarte multe sfinte moaşte, păstrând doar o mică, mică bucăţică – a tăiat părintele de acolo – ca să păstrez şi eu ca binecuvântare din moaştele pe care le primisem de la duhovnicul meu.

Tot aşa s-au împărţit o mică parte din moaştele celor care au pătimit pen­tru Hristos în închisorile comuniste. Şi părintele Serafim de la Căşiel mi-a dat şi mie într-o cutiuţă astfel de sfinte moaşte şi mi-a zis: „Primeşte-le, frate, cu evlavie, că uite, un preot ţinea în casă sfinte moaşte ale mărturisitorilor, fără să ştie cum îi chema, ştia doar că au pătimit pentru Hristos în închisoare; şi a venit la el o vrăjitoare, care locuia aproape de preot, şi i-a zis: «Părinte, îţi dau o sumă foarte mare (nu mai ţin minte, parcă trei sute de milioane de lei vechi, sau aşa ceva, oricum, o sumă foarte mare) – părinte, îţi dau suma asta de bani, numai scoate ce-ai primit în casă, că nu-mi mai merg deloc farmecele şi vrăjile!»

Mi-a povestit un alt părinte duhovnic că avea un ucenic care voia neapărat să meargă la o vrăjitoare din aceasta care vindeca de toate bolile şi avea aşa-zisă clar-vedere, dar avea dar de la dracul, nu de la Dumnezeu. Şi părintele i-a zis: „Bine, dacă nu reuşesc să te conving să nu te duci, ia această raclă cu sfinte moaşte (i-a dat o răcliţă mică), ţine-o la piept şi du-te la vrăjitoare!” Şi s-a rugat părintele (nu-i asta o reţetă, să luăm sfinte moaşte la noi şi să mergem la vrăjitori, dar aşa s-a rugat părintele atunci) să se vădească înşelarea în care trăia vrăjitoarea respectivă, şi când a intrat credinciosul, marea vrăjitoare a început să ţipe: „Scoateţi-l afară! Scoateţi-l afară!”, pentru că o ardea, pur şi simplu, prezenţa sfintelor moaşte.

E adevărat, totuşi, că sunt cazuri când vrăjitoarele vin să se închine la sfintele moaşte. Dracul, în vremurile noastre, lucrează foarte, foarte parşiv. Şi vedeţi uneori în reviste, alteori în ziare, alteori la televizor, pe vrăjitoarea cutare, care zice că e regina magiei albe, care are tot felul de „binecuvântări”: de la Sfântul Munte Athos, de la Ieru­salim, agheasmă din Iordan şi multe altele. Şi având aceste binecuvântări în casă, vrăjitoarele spun: „Uite, nu putem fi noi slujitoare ale întunericului!” Dar sunt! Pentru că, deşi ţin în casele lor icoane, agheasmă, cruci, totuşi duc oamenii pe calea înşelării.

Ar fi bine să luăm aminte la aceste criterii de cano­nizare şi să cercetăm cu luare-aminte cele mai autorizate surse despre sfinţii închisorilor. Cum este, de exemplu, această carte despre Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor. Mă bucur că a apărut. Vă citesc doar un citat de pe ultima copertă a acestei cărţi, un cuvânt al părintelui Arsenie Papacioc: „Pe oamenii aceştia, pe Gafencu, pe Trifan, pe Marian, pe aceştia toţi, Maxim, Pascu şi ceilalţi, pe toţi i aş sfinţi. (Adică i-ar canoniza, dacă ar putea.) Era oare unul mai bun ca celălalt? Toţi erau gata de moarte.” Şi subliniază părintele Arsenie asta, pentru că duşmanii lui Hristos, nemaiputând suporta mulţimea argumentelor pentru canonizarea lui Valeriu Gafencu, spun: „Da, da, doar Gafencu a fost bun, ceilalţi n-au fost buni!” De asta părintele Arsenie zice: „Toţi erau gata de moarte, nu era niciunul mai bun decât celălalt! Contează maniera în care primeşti suferinţa. Pe toţi i-aş sfinţi, pentru că au fost sinceri şi pentru că nu au ezitat a se jertfi. Toţi jertfeau. S-au dus cu toţii, rând pe rând. Cu o bucurie greu de explicat, la proscomidie îi amintesc pe toţi aceştia, ca pe nişte luptători, alături de marii voievozi ai ţării.”

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să înţelegem că vieţile noastre se vor schimba dacă vom putea să ne închinăm în biserică în faţa icoanelor acestor sfinţi! Să dea Bunul Dumnezeu să înţelegem câtă nevoie avem să cunoaştem vieţile adevărate ale unor astfel de sfinţi, chiar dacă unii îi defăimează şi scriu lucruri mincinoase despre ei! De exemplu, sunt acuzaţi aceşti sfinţi cum că ar fi fost criminali legionari şi că ar fi făcut tot felul de fărădelegi. Dar nu au fost criminali… Duşmanii adevărului spun că părintele Ilie Lăcătuşu, care a fost membru al Mişcării Legionare, ar fi rămas neputrezit după moarte pentru că până la sfârşitul vieţii sale nu s-a dezis de Mişcarea legionară. Şi există o fotografie cu părintele Lăcătuşu la vârsta bătrâneţii, salutând cu „Trăiască Legiunea!”, nu pentru că ar mai fi fost vie Mişcarea Legionară, ci pentru că a păstrat recunoştinţă acestei şcoli spirituale prin care a trecut.

Nu voi vorbi foarte mult despre Mişcarea Legionară, dar nu pot nici trece sub tăcere ceea ce s-a întâmplat cu această mişcare, despre care părintele Arsenie Papacioc spunea într-o mărturie filmată: „Şcoala mea spirituală a fost Mişcarea Legionară”. Trăim o vreme în care televiziunile ne-au copleşit cu tot felul de filme cu legionari criminali, cu asasini, cu o sumedenie de cărţi în care se vorbeşte despre tot felul de asasinate – dintre care unele sunt pur şi simplu înscenări. Propaganda comunistă a încercat să-i rupă pe oameni de mărturia cea bună pe care au dat-o sfinţii închisorilor, invocând asasinatele legionare. Au fost asasini sfinţii închisorilor? Nu, nu au fost…! Valeriu Gafencu spune foarte frumos: „Nu regret că am îmbrăcat cămaşa legionară. Regret că nu am îmbrăcat mai devreme cămaşa lui Hristos”.

De fapt Mişcarea Legionară a ajuns la măsura ei abia în închi­sorile comuniste. Chiar dacă la începuturi au existat unele extreme şi unele acte mai dure, cum a fost asasinarea lui Duca, de exemplu… Nu există pădure fără uscături şi nu putea Corneliu Codreanu să inventeze o şcoală spirituală perfectă. Nu exista altă şcoală spirituală în afara Bisericii. Dar neamul românesc a avut oameni care, văzând perico­lul comunist, şi-au asumat lupta jertfelnică pentru ţară şi pentru Biserică. Ion Gavrilă Ogoranu povestea, la un moment dat, cum a intrat el în Frăţiile de cruce – din care a făcut parte şi Valeriu Gafencu. Frăţiile de cruce erau alcătuite din elevi, erau o anticameră a Mişcării Legionare. Într-o noap­te ploioasă, li s-a spus tinerilor care voiau să intre în Frăţiile de cruce că trebuie să se întâlnească undeva, depar­te, pe un munte, într-un anumit loc. Şi exact când era vre­mea mai rea, începuse ploaia, exact în noaptea aceea a fost fixată întâl­nirea. De ce? Ca să se vadă, să fie încercată râv­na celor care voiau să intre în Frăţiile de cruce. Şi spune Ion Gavrilă Ogoranu că mergea singur, prin ploaie, fiind vre­me urâtă, şi nu ştia că se va întâlni şi cu alţii. Şi mergând, pe măsură ce se apropia de destinaţie, se întâlnea cu din ce în ce mai mulţi colegi şi, la locul de întâlnire, şi a dat seama că veniseră aproape toţi colegii lui. Adică fără să ştie unii de ceilalţi, toţi aveau râvna de a lupta pentru neam şi pentru ca mărturia creştină să nu fie su­focată în România aşa cum fusese sufocată, pe exemplu, în Spania comunistă. Intrând în această mişcare, mai întâi în Frăţiile de cruce şi apoi în Mişcarea Legionară, unii oa­meni au renunţat la păcate şi au pornit pe calea jertfei. Nu poate fi propusă însă astăzi Mişcarea Legionară ca un model de ieşire din impasul politic actual. Au existat, după 1989, tot felul de grupări aşa-zis legionare, grupări de tineri dezorientaţi, care au încercat să copieze idealul legionar purtând cămăşi verzi şi centură în diagonală, salutând cu „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!” şi manifestând un spirit polemic neancorat în tradiţia duhovnicească a Bisericii noastre.

În prefaţa acestei cărţi – Sfântul închisorilor - P.S. Andrei de la Alba Iulia zice foarte frumos: „De remarcat este că părintele Moise (de la Oaşa, cel care a îngrijit cartea - n.n.) a reuşit să scoată în evi­denţă faptul că efectiv Valeriu Gafencu a reuşit să se deli­miteze de orice ideologie şi atitudine partizană, acţio­nând pur şi simplu ca un sincer ucenic al lui Hristos. Chiar dacă la început a făcut parte din Frăţiile de cruce, din elanul său pentru viaţa spirituală curată, fără compro­misuri şi politicianisme, a ajuns să se detaşeze atât de mult de toate, încât unii dintre cei de dreapta îl socoteau un exa­gerat şi mistic.” Şi în- tr-adevăr, au fost legionari care au văzut în Mişcarea Legionară strict o soluţie de salvare a ţării, o soluţie de ieşire din impasul politic al ţării şi atât. Au fost chiar legionari care, în loc să ducă viaţa cea bună în Hristos, în loc să ducă lupta împotriva patimilor şi a pof­telor, strigau: „Mişcarea! Mişcarea! Mişcarea!”, dar tră­iau în păcate, făceau greşeli foarte mari. Valeriu Gafencu a arătat că a ştiut să transfigu­reze idealul legionar atunci când a ajuns în închisoare. De fapt, în închisori s-a înţeles rostul acestei şcoli spirituale care a fost Mişcarea Legionară…

P.S. Andrei observă că un fel de apologie a Mişcării Legionare în vremurile noastre este foarte periculoasă, pentru că ar împiedica tocmai canonizarea sfinţilor închi­so­rilor. Valeriu Gafencu nu este sfânt pentru că a fost le­gionar – membru al Frăţiilor de cruce de fapt, Valeriu Gafencu este sfânt pentru că a fost măr­tu­ri­si­tor al lui Hristos. Costache Oprişan nu este sfânt pentru că a fost legionar, ci pentru că a fost mărturisitor al lui Hristos. Dar am auzit că în închisoarea de la Aiud peste 70% dintre deţinuţi au fost legionari. Acolo oamenii care au iubit neamul şi ţara au dat mărturia cea bună în faţa comuniştilor şi au ştiut să pătimească pentru Hristos în închisoare.

În zilele noastre, repet, ar putea fi pericu­loasă orice propagare a ideologiei politice legionare; situaţia din ţară este cu totul alta şi soluţia spirituală este cu totul alta. De altfel, în anii de după revoluţie, când am cunoscut şi eu câţiva bătrâni legionari care au pătimit pentru Hristos în temniţele comuniste, soluţia pe care o aşteptau era „America, America! Să vină America să ne salveze! Să vină America să ne izbăvească!” Rămăseseră încă din închisori cu gândul acesta că americanii vor veni şi ne vor salva. Şi mulţi ani au trecut până când unii din ei au înţeles că de fapt comunismul, în ţara noastră, fusese impus cu ajutorul americanilor şi că, de fapt, situaţia României fusese rezolvată într-o afacere de familie ruso-americană, când americanii ne-au lăsat pe mâna ruşilor.

Nu cred că este de folos să fie reactivată Mişcarea Legionară. De altfel, cred că dacă ar fi trăit astăzi Gafencu, Costache Oprişan, şi dacă ar fi fost tânăr părintele Gheorghe Calciu, nu ar fi căutat o soluţie identică. Fiecare perioadă a istoriei are soluţiile ei. Ceea ce trebuie noi să facem însă este să luăm exemplu din mărturia pe care aceşti eroi ai credinţei au dat-o în faţa prigonitorilor, fie că unii au murit înainte de a ajunge la închisoare, fie că au murit în închisoare, fie că alţii au dat-o după ce au ieşit din închisoare.

Noi trebuie, fraţilor, să înţelegem că orice greşeală pe care o fac susţinătorii canonizării sfinţilor închisorilor poate fi fatală. Dacă se va trâmbiţa: „Legiunea! Legiunea! Legiunea! Legiunea! Legiunea”, pentru că mulţi dintre sfin­ţii închisorilor au fost legionari, Dumnezeu nu va îngă­dui ca aceştia să fie canonizaţi. Pentru că o ast­fel de canonizare poate produce tulburare în popor.

În Rusia, de exemplu, mare tulburare a produs cano­ni­zarea ţarului şi a familiei ţariste. Deşi ţarul a făcut mi­nuni, şi familia ţaristă a făcut minuni, totuşi, unii oameni, considerând că unele fapte ale ţarului - precum aşa-zisa abdicare - au fost mari greşeli, au afirmat că: „Biserica a greşit canonizându-i.” Şi, în sfârşit, chiar în ţara noastră a fost o anumită tul­bu­rare legată de canonizarea Sfântului Ştefan cel Mare, pentru că a fost greu pentru oameni să înţeleagă că Ştefan cel Mare a murit în pocăinţă şi a ajuns sfânt.

De altfel, chiar şi părintele Arsenie Papacioc mărtu­risea într-un interviu filmat: „A venit la mine un arhie­reu să discutăm despre canonizarea Sfântului Ştefan şi am fost împotrivă.” Pentru că părintele Arsenie ştia cum, îna­in­te de 1989, comuniştii voiau canonizarea lui Ştefan cel Mare din motive pur politice. Văzând cum sârbii canoni­zează atâţia voievozi, văzând cum ruşii canonizează atâţia întâi-stătători ai nea­mu­lui lor, atâţia conducători ai neamu­lui lor, partidul co­mu­nist român – ca să nu fie mai prejos românii – voia cano­ni­zarea lui Ştefan nu din motive duhovniceşti, ci doar pentru întărirea sentimentului naţional. Şi părintele Papacioc şi-a manifestat reticenţele faţă de asemenea criterii de cano­ni­zare. Numai că Dumnezeu a vrut ca robul Său, Ştefan cel Mare, să fie canonizat. Precum ştiţi, el a fost cinstit ca sfânt de către popor cu multă vreme înainte de canonizarea oficială.

Cred că dacă s-ar trâmbiţa prea mult că aceşti măr­tu­risitori au fost legionari, nu s-ar face decât să se întârzie canonizarea lor sau, dacă vor fi canonizaţi, să se producă tulburare în popor şi unii oameni care au fost îndoctrinaţi de mentalitatea comunistă să spună: „Nu! Biserica gre­şeşte, Biserica a căzut în rătăcire. Dacă i-a canonizat pe Gafencu şi pe Oprişan, nu mai vreau să fac parte din această Biserică!”. E nevoie deci de foarte mult discernă­mânt. De fapt, o carte cum este aceasta, Valeriu Gafencu – sfântul închisorilor, sau o carte cum este cea cu părintele Marcu de la Sihăstria, Mărturisirea unui creştin, ne arată care sunt faptele jertfelnice ale acestor mărtu­risitori şi cum trebuie să-i urmăm. Canonizarea Sfântului Ştefan nu a venit repede. Repede a avut loc, de exemplu, canonizarea Sfântului Grigorie Palama, care a fost canonizat chiar de uceni­cul şi biograful său, Sfântul patriarh Filothei Kokkinos. Aşa cum Sfântul Simeon Noul Teolog îl cinstea ca sfânt pe povăţuitorul său duhovnicesc, pe Cuviosul Simeon Evlaviosul, ba chiar îi făcea praznic la mănăstire an de an, aşa ar trebui noi să-i prăznuim pe sfinţii închiso­rilor în inimile noastre.

Închei prezentându-vă câteva mărturii despre părintele Ilie Lăcătuşu.

Părintele Constantin Galeriu:Părintele Ilie Lăcătuşu a petrecut cu Hristos în anii de temniţă aşa cum am petrecut şi noi. Iar în credincioşia lui sfântă, iată, s-a împărtăşit de acest dar mare: să guste din taina Învierii, deci a nestrică­ciunii, şi a moştenirii vieţii de veci.

Părintele Arsenie Papacioc a spus aşa: „Eu am fost cercetat dacă să-l canonizeze pe Ştefan cel Mare. A venit un arhiereu la mine. N-am fost de aceeaşi părere. Mai repede sunt pentru părintele Ilie Lăcătuşu, pentru că sunt nişte semne de la Dumnezeu: are mireasmă şi este neputrezit. Trebuie să atrageţi atenţia Patriarhului. Trebuie să mişte cineva. Dar este mai greu să-l sanctifice. Pentru că cel mai evident lucru şi de nediscutat este că nu a putrezit şi că are mireasmă. A rămas toată lumea cu această credinţă (că părintele e sfânt). Dispuneţi o canonizare!”, a zis părintele Arsenie Papacioc.

La mormântul părintelui Ilie Lăcătuşu au venit arhierei şi au citit rugăciuni de dezle­gare. Iar unul dintre aceştia, care avea reţineri faţă de sfin­ţenia părintelui Ilie, după ce a venit şi i-a citit rugăciunea de dezlegare, crezând că trupul părintelui se va desface, va putrezi, va fi ţărână, văzând că trupul a rămas întreg, a căpătat evlavie faţă de părintele Ilie. De altfel au mai existat, în istoria Bisericii, unii oameni care au avut adversitate faţă de un sfânt, iar apoi i-au înţeles sfinţenia.

Există chiar o viaţă a Sfântului Ioan Iacob de la Hozeva în care apar mărturii despre unii clerici care s-au opus canonizării sfân­tului. Cei care aţi citit mărturiile acelea aţi văzut că unii dintre aceşti clerici au avut de pătimit foarte mult pentru împotrivirea lor. Şi tot aşa vor avea de pătimit şi clericii zilelor noastre care se opun canonizării sfinţilor închisorilor.

Ce e de făcut? Spun unii oameni din popor: „Nu sunt canonizaţi sfinţii închisorilor, pentru că se împotrivesc unii ierarhi care au pactizat mai mult sau mai puţin cu Securitatea.” Dar situaţia asta nu se întâmplă numai la noi în ţară. Şi în Rusia au fost ierarhi care au pactizat cu Securitatea, şi totuşi s-au pocăit şi au înţeles că sfinţii închisorilor pot fi canonizaţi. Aceasta este cea mai mare dovadă că ţi-ai înţeles greşeala. Da, ai pactizat cu Securitatea şi implicit cu diavolul, dar vrei să te ierte Dumnezeu, şi atunci îi cinsteşti pe robii lui Dumnezeu. Şi o astfel de canonizare ar fi cea mai mare dovadă de pocăinţă din partea celor care au greşit în perioada comunistă. Nu ne interesează statistici precise, cum există în Rusia, – câţi clerici au pactizat, câţi ierarhi au pactizat – nu lucrul acesta ne interesează! În Biserica Ortodoxă nu avem duhul judecării: „Uite-l! Să-l aruncăm la coş, să-l aruncăm la gunoi!” Nu! Noi, în biserică, vrem întoarcerea tuturor. (…)

Să înţelegem, iubiţilor, cât de mare este pocăinţa! Şi dacă până acum am avut îndoială faţă de sfinţenia măr­tu­ri­si­torilor din temniţele comuniste, să zicem: „Doamne, iartă-mă că i-am judecat pe robii Tăi, acum aju­tă-mă să-i cinstesc în inima mea aşa cum se cuvine!” Astăzi să ne dăm seama că am greşit, şi de astăzi să ne ru­găm ca Dumnezeu să rânduiască pentru ca robii Săi să fie cano­nizaţi şi să poată fi cinstiţi de întreaga Biserică. Amin!


miercuri, 21 octombrie 2009

Reuniunea ortodocsilor si catolicilor in Cipru

Avand in vedere ca aceasta reuniune de dialog intre ortodocsi si romano-catolici din Cipru, suscita tensiuni, am sa scot in evidenta, in cele ce urmeaza, cateva idei legate de subiect.

A. ECUMENISMUL






http://www.razbointrucuvant.ro/2009/10/21/marturisirea-parintelui-staniloae-ecumenismul-este-produsul-masoneriei-si-este-pan-erezie-nu-exista-biserici-surori/#more-1255

B. DIALOGUL ORTODOCSILOR CU ROMANO-CATOLICII IN CIPRU


http://www.razbointrucuvant.ro/2009/10/18/se-pregateste-in-cipru-vanzarea-bisericii-catre-papa/
Întrunirea Comisei Mixte pentru Dialogul Teologic (CMDT) în Paphos este a unsprezecea de la începerea dialogului în 1980. Inceputa pe 18 octombrie 2009 se va încheia pe 22 octombrie avand 60 de participanti, distinşi reprezentanţi din partea ortodocşilor şi din partea romano-catolicilor [Comisia este formată, încă de la înfiinţarea sa, acum 3 decenii, din 30 de membri ortodocşi şi 30 de membri catolici, n.n.].
La această întrunire Comisia va dezbate primatul papei în primul mileniu după Hristos, adică în perioada dinainte de schisma dintre Răsărit şi Apus. Este vorba, după cum se semnalează de către ambele părţi, despre o chestiune critică şi decisivă.

Ce DECLARA Arhiepiscopul Hrisostomos, Intaistatatorul Bisericii Ciprului cu privire la intrunire:
Cu prilejul inaugurării în Paphos, a lucrărilor Comisei Mixte pentru Dialogul Teologic (CMDT)., Arhiepiscopul Hrisostomos declara:
"Biserica Ciprului găzduieşte cu simţ de responsabilitate dialogul dintre ortodocşi şi romano-catolici”,si semnalează că este necesar să dialogăm cu scopul de a afla credinţa comună şi să mergem împreună pe drumul mântuirii, potrivit rugăciunii lui Hristos „ca toţi să fie una”.
Semnalează, de asemenea, că unicul scop trebuie să fie căutarea cu onestitate a credinţei comune a Bisericii nedespărţite din primul mileniu. Arhiepiscopul Hrisostomos declară că dialogul se desfăşoară prin hotărârea tuturor Bisericilor Locale Autocefale şi precizează că „acţiunea cuiva, laic sau cleric, de a-şi impune, opinia sa deasupra opiniei şi hotărârilor Sinoadelor Locale ale întregii Ortodoxii constituie un egoism” .
***
Din PROGRAM:
Lucrările întâlnirii, care au loc cu uşile închise, au început printr-un „Te Deum” şi alte imne ale Bisericii Ortodoxe. De asemenea, s-au rostit „Împărate ceresc” şi „Tatăl nostru”. Au urmat luările de cuvânt ale copreşedinţilor: Mitropolitul Ioan de Pergam şi cardinalul Walter Kasper.
-Seara, pe 17 octombrie reprezentanţii Bisericii Romano-Catolice au săvârşit messa („liturghia” romană) în Biserica Cinstitei Cruci din Poartă, în Pafosul Levkosiei.
-Duminica, 18 octombrie , în Sfânta Biserică a Maicii Domnului „Faneromeni” din Levkosia, s-a săvârşit o co-liturghisire arhierească de către Arhiepiscopul Hrisostomos, Mitropolitul Ioan de Pergam şi ierarhii altor Biserici Ortodoxe. La sfârşitul Liturghiei, Arhiepiscopul Hrisostomos a dezvoltat poziţia Bisericii Ciprului în tema dialogului teologic cu romano-catolicii.
-Partea principală a dezbaterilor începe luni 19 octombrie, asupra proiectului de document referitor la primatul papal în Biserică şi în comuniunea Bisericii Nedespărţite din primul mileniu.
***
Pe 17 octombrie inaugurarea întrunirii a fost semnalată de o MANIFESTARE DE PROTEST a circa 100 de persoane. Manifestanţii – bărbaţi, femei, preoţi şi monahi, membri ai Mişcării Corthodoxia in Ciprureştin-Ortodoxe Pancipriote (MCOP), s-au întrunit cu mai multe bannere la intrarea hotelului „Sfântul Gheorghe”, unde se desfăşoară lucrările Comisiei. Din cauza prezenţei manifestanţilor cei aproximativ 60 de membri ai CMDT nu au mai intrat în biserica Sfântului Gheorghe de lângă hotel (pentru o rugăciune în comun, aşa cum era programat – n.tr.)
Pe bannere, printre altele, scria:
- „Dacă vom trăda Ortodoxia noastră, atunci vom pierde şi Libertatea noastră”,
- „Iubirea fără Hristos nu este iubire, ci amăgire”,
- „Trădarea Credinţei nu rezolvă problema cipriotă”,
- „Trei sunt cele mai groaznice căderi de-a lungul istoriei: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei” [cuvintele ii apartin Fericitului Iustin Popovici, n.n.].

De asemenea, au împărţit o broşură în patru pagini a egumenului Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos, Arhim. Gheorghios Kapsanis, broşură cu poziţii critice la adresa Dialogului.

Arhiepiscopul Hrisostomos, care se afla în momentul demonstraţiei la hotel, i-a chemat pe preoţi, luni, la biroul său. Aceasta a provocat reacţia Preşedintelui Uniunii Filo-Ortodoxe „Kosmas Flamiatos” din Grecia, care a spus Arhiepiscopului: „Nu se poate ca o paşnică mărturisire a credinţei să devină pricina lansării de ameninţări din partea unui Întâistătător”.
***
Dintre PARTICIPANTI:
CMDT este co-prezidată de Mitropolitul Ioan de Pergam şi Cardinalul Walter Kasper.
În delegaţia Patriarhiei Ecumenice participă Mitropolitul Ghennadios de Sassima, precum şi Episcopul Kallistos Ware de Diokleea, cunoscut teolog şi scriitor în Europa.
Biserica Ciprului este reprezentată de Mitropoliţii Gheorghios de Paphos şi Vasilie de Konstantia.
Patriarhia Moscovei este reprezentată de Arhiepiscopul Ilarion, care prezidează Comisia pentru Relaţii Interortodoxe şi Interbisericeşti
Din partea Bisericii Ortodoxe Romane participa PS Ciprian Campineanul, [desi Agentia oficiala de stiri Basilica nu a mentionat pana acum nimic, n.n.].

************************
C. POZITII IN ORTODOXIE
http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2009/10/06/sfanta-chinotita-a-sfantului-munte-despre-dialogul-cu-romano-catolicii/
1.Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos a adoptat o poziţie oficială cu privire la întrunirea Comisiei Mixte de Dialog între ortodocşi şi romano-catolici în Cipru:
Sfânta noastră Chinotită, necunoscând tematica exactă a Dialogului respectiv, îşi exprimă profunda nelinişte şi problematizare pentru faptul că se discută primatul papal înainte ca papismul să fi renunţat la dogmele lui eretice şi la caracterul său lumesc (Statul Vatican). Singura condiţie pentru discutarea temei primatului este revenirea romano-catolicilor la credinţa ortodoxă şi la sistemul sinodal al Bisericii Ortodoxe şi nu „unitate în diversitatea” dogmelor.

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/10/19/memoriu-al-laicatului-ortodox-roman-catre-sfantul-sinod-privind-imposibilitatea-dialogului-cu-catolicii/#more-9128
2.Laicatul ortodox din romania:Memoriu adresat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind imposibilitatea continuării dialogului teologic cu romano-catolicii în contextul accentuării prozelitismului uniat şi a denigrării permanente la care Biserica noastră este supusă până în prezent.

"Ne adresăm arhieriilor voastre în calitate de fii ai Bisericii care nu pot rămâne insensibili la neliniştea întregii suflări ortodoxe cu privire la evoluţia echivocă a dialogului teologic cu romano-catolicii (după cum reiese din poziţiile oficiale din ultimele săptămâni ale unor personalităţi bisericeşti din Grecia, Serbia, Rusia, Sfântul Munte Athos, ş.a.), dar şi la denigrările şi calomniile interminabile pe care greco-catolicii le aduc Maicii noastre, Biserica Ortodoxă (cf. www.bru.ro/blaj/pozitia-bru-fata-de-intentia-bor-de-a-sustine-legiferarea-epurarii-culturale-si-religioase/). Aceasta în contextul în care tot ei, în ultimii 20 de ani, au lăsat 170 de comunităţi ortodoxe fără locaş de cult şi sunt pe cale să ne mai răpească încă 106 biserici.
Cui foloseşte oare acest conflict fratricid pe care catolicismul l-a născut în sânul poporului român în urmă cu 300 de ani şi pe care îl cultivă cu tenacitate şi în zilele noastre? Cum se mai poate vorbi despre dragoste şi dialog în condiţiile în care ni se răpesc bisericile şi suntem provocaţi permanent prin acuze ce sfidează adevărul?

Având în vedere acestea, cu tot respectul cuvenit, vă rugăm să întrerupeţi dialogul cu Biserica Romano-Catolică, dispunând, totodată, retragerea delegaţiei române de la întâlnirea de dialog teologic cu romano-catolicii din Cipru, desfăşurată chiar în aceste zile. Considerăm că prezenţa noastră la această întrunire este cu totul nepotrivită atât timp cât catolicismul nu numai că nu desfiinţează catastrofala uniaţie – măsură pe care în schimb i-o atribuie, ca intenţionalitate, Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române – cf. www.greco-catolica.org/a479-Patriarhul-Daniel-ameninta-din-nou-Biserica-Greco-Catolica-cu-desfiintarea.aspx –, dar, împreună, romano-catolici şi greco-catolici, fac la noi în ţară front comun împotriva Bisericii Ortodoxe, pe care o denigrează cu orice ocazie (cf. http://www.greco-catolica.org/a483-Episcopii-catolici-din-Romania-condamna-in-corpore-incitarea-la-ura-interconfesionala-si-epurarea-culturala-si-religioasa-promovata-de-BOR.aspx). Este limpede, aşadar, că nu dialogul sincer pentru revenirea la Ortodoxia credinţei îi animă, ci interese cu totul pământeşti.

Noi, ortodocşii, nu am prigonit niciodată pe nimeni, ci doar ne-am apărat credinţa, suferind pentru aceasta persecuţii tocmai din partea celor care astăzi joacă rolul de „victime ale discriminării”. De ce să nu spunem lucrurilor pe nume: uniaţia a adus de-a lungul timpului în trupul Bisericii din Transilvania o vătămare comparabilă doar cu „binefacerile” regimurilor de ocupaţie străină şi cu cele ale politicii ateiste a comuniştilor.

Însăşi existenţa Bisericii Greco-Catolice este cea mai mare sfidare şi batjocură adusă Ortodoxiei, căci ne aminteşte permanent de amăgirile iezuiţilor, de tunurile şi gloanţele habsburgilor, de torturi şi de prigoane, de suferinţele insuportabile la care „fraţii catolici” i-au supus câteva sute de ani pe ortodocşi pentru a-i determina să îmbrăţişeze „cu toată libertatea” supunerea faţă de papă.

Încă o dată, faptele contrazic întru totul afirmaţiile mieroase ale unor participanţi la dialog, specialişti în declaraţii. Tocmai atacurile dure şi conflictele la care am fost martori în ultimii ani ne întăresc convingerea că partea catolică nu a înţeles să poarte un dialog sincer, teologic, în care Ortodoxia să poată da în mod liber mărturia păstrării nealterate a Credinţei apostoleşti, de la care s-a rupt scaunul episcopal al Romei acum aproape o mie de ani.

Semneaza:
Asociaţia pentru păstrarea şi promovarea valorilor culturale şi naţionale ale poporului român – ASTRADROM – Oradea
Asociaţia Foştilor greco-catolici în prezent ortodocşi – Baia Mare
Fundaţia Creştin-Ortodoxă “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”
Asociaţia Brâncoveanu – Arad
Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” – Constanţa
Asociaţia “Ieromonah Arsenie Boca” – Arad
Asociaţia Medical-Creştină “Christiana”
Asociaţia Metamorfosis
Predania
Asociaţia Prietenii Sfântului Munte Athos – Arad
Asociaţia APROM – Satu Mare
Asociaţia „Sfântul Spiridon”
Asociaţia „Sfântul Stelian” – Beiuş
Asociaţia Drept – Arad
Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” – Suceava
Asociaţia „Ţara Dornelor” – Vatra Dornei
Fundaţia Creştin-Ortodoxă “Sfîntul Stelian” – Beiuş
Asociaţia Monah Atanasie Ştefănescu

D. PENTRU A INTELEGE MAI MULT...
Mitropolitul Pavel de Kirineia(Arhiepiscopia Ciprului) ne spune:
Între 8 şi 14 octombrie 2007 s-a întrunit la Ravenna în Italia a X-a Întrunire a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Ortodoxă şi romano-catolici. La sfârşitul lucrărilor s-a emis un text care cuprinde cele hotărâte unanim şi care este cunoscut ca Textul de la Ravenna. Textul de la Ravenna are ca temă: „Consecinţe eclesiologice şi canonice ale naturii euharistice a Bisericii. Comuniune bisericească şi autoritate”.

Textul de la Ravenna se încheie cu menţiunea cărolul episcopului Romei, urmează să fie studiat într-o profunzime mai mare(Ravenna, paragraful 45).

Din examinarea textului Comisiei Mixte Moderatoare asupra Dialogului Teologic dintre Biserica Ortodoxă şi romano-catolici, care a avut loc în Creta în octombrie 2008, care a avut ca titlu „Rolul episcopului Romei în comuniunea Bisericii în primul mileniu” , este evidentă impunerea tezelor romano-catolice.
Promovarea tezei că „principiul diversităţii în unitate a fost acceptat categoric în Sinodul de la Constantinopol, care a avut loc între anii 879-880” (Creta, paragraful 32), descoperă scopurile mai îndepărtate ale romano-catolicilor. Pregătesc terenul pentru o unire de tip uniat (greco-catolic).

Papa, al cărui Scaun este considerat în textul din Creta „izvor (cauză) al unităţii episcopale” (Creta, paragraful 10), apare ca un substitut al lui Hristos, din care decurg toate, de vreme ce conform cuvântului Papei Ghelasie: „Întâiul Scaun nu se judecă de niciunul” (Ep. 4, PL 58, 28 M, Ep. 13, PL 59, 64A) (A se vedea Creta, paragraful 11).
În ciuda încercării care se face pentru a se prezenta deplina suveranitate (κυριαρχία) a papei ca primat de slujire, impunându-l drept „slujitor al slujitorilor” (Creta, paragraful 14), cu toate acestea nu pot să ascundă gravele derapaje dogmatice şi abordarea greşită a reprezentanţilor ortodocşi în tema primatului papei. Fiind Succesor, papa devine delegat (ἀποστολικός) şi moşteneşte şi ceea ce este propriu unităţii nedespărţite dintre Hristos şi Petru” (Creta, paragraful 14). Cum este posibil să se accepte că papa exprimă unitatea dintre Hristos şi Apostolul Petru?

Romano-catolicii, insistând pe primatul lui Petru şi întemeindu-se pe cuvintele Domnului: „Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18), răstălmăcesc cuvintele lui Hristos, care se referă la „credinţa mărturisirii” (Sf. Ioan Gură de Aur, „Comentariu la Matei”, 54, 2, P.G. 58, 534) şi nu la persoana Apostolului. De altfel, potrivit cuvintelor Sale, stânca şi piatra cea din capul unghiului este Însuşi Domnul (Matei 21,42).

Spiritul antisinodal al romano-catolicilor nu are temeiuri istorice. Biserica Veche are drept conducător suprem Sinodul Ecumenic şi nu pe Papa. Sinoadele Ecumenice nu au fost convocate de către papi, care – important de semnalat – nici nu prezidau toate Sinoadele Ecumenice, nici nu emiteau hotărâri dogmatice pentru toată Biserica, ci acestea erau aprobate de către toate Bisericile Locale. De aceea, când pentru prima oară s-a pus problema sistemului papal teoretic, Papa Grigorie cel Mare (590-604) l-a respins (Ioannis Karmiris, „Ortodoxia şi vechiul catolicism”, II Atena, 1967, p. 69). Şi cu toate acestea, în Textul din Creta se menţionează că „nici un Sinod nu a fost recunoscut drept Ecumenic, fără ca el să aibă consimţământul Papei” (Creta, par.12).


*************************************************************************************
http://www.orthodoxie.com/2009/10/pour-lire-celui-ci-cliquez-sur-ce-lien.html
Communiqué final de la onzième réunion de la Commission internationale mixte pour le dialogue théologique entre l’Eglise orthodoxe et l’Eglise catholique

La onzième réunion de la Commission internationale mixte pour le dialogue théologique entre l’Église orthodoxe et l’Église catholique romaine eut lieu dans la ville chypriote de Paphos, ville qui, au cours de son histoire, a reçu la visite de trois apôtres, Paul, Barnabé et Marc. La réunion s’est déroulée du 16 au 23
octobre 2009. L’accueil généreux et fraternel a été assuré par l’Église orthodoxe de Chypre.

Vingt membres catholiques romains y ont assisté ; plusieurs autres avaient été empêchés. Toutes les Églises orthodoxes, à l’exception du Patriarcat de Bulgarie, y ont été représentées, à savoir le Patriarcat œcuménique, les patriarcats d’Alexandrie, d’Antioche, de Jérusalem, de Moscou, de Serbie, de
Roumanie, de Géorgie et les Églises de Chypre, de Grèce, de Pologne, d’Albanie et des Pays tchèques et de la Slovaquie.

Les travaux de la Commission ont été dirigés par les deux coprésidents, le cardinal Walter Kasper et le métropolite Jean de Pergame, assistés par les deux cosecrétaires, le métropolite Gennade de Sassime (Patriarcat œcuménique) et Mgr Eleuterio Fortino (Conseil pontifical pour la promotion de l’unité des
chrétiens).

Lors de la séance d’ouverture, le samedi 17 octobre, les membres de la Commission ont été chaleureusement accueillis par leur hôte, le métropolite Georges de Paphos, qui a souligné l’importance du choix de cette ville apostolique, connue à juste titre dans l’histoire non seulement de l’île de Chypre
mais aussi de toute la chrétienté.

Le samedi 17 octobre, les membres catholiques romains ont célébré l’eucharistie à l’église catholique romaine de la Sainte-Croix, à Nicosie, sous la présidence du cardinal Walter Kasper et en présence des membres orthodoxes. Dans son homélie, le cardinal Kasper a exprimé à l’Église de Chypre, et notamment au métropolite Georges de Paphos, la gratitude de la délégation catholique romaine pour l’accueil chaleureux qui lui a été réservé. Son Éminence a souligné l’esprit d’humilité et d’amour qui devait prévaloir dans le travail de la Commission mixte, en rappelant les paroles du Seigneur : « Quiconque voudrait être le premier parmi vous se fera le serviteur de tous » (Mc 10, 44).
Le dimanche 18 octobre, les membres orthodoxes ont célébré la divine liturgie en l’église de Phanéroméni à Nicosie, sous la présidence de Sa Béatitude Chrysostome, archevêque de Chypre, en la présence des membres catholiques romains. Dans son allocution, l’archevêque Chrysostome a noté : « Avec toutes les autres Églises orthodoxes, nous affirmons notre ferme insistance sur les pôles fondamentaux déjà établis de la conscience ecclésiastique du premier millénaire de la vie et de l’histoire de l’Église. Les conciles œcuméniques et les grands Pères du premier millénaire sont la garantie de l’interprétation théologique authentique du sacrement de l’économie divine en Christ et de son expérience authentique par les fidèles dans le sacrement de l’Église qui, guidée par l’Esprit Saint, prolonge dans le monde la présence vivante et continue de Jésus-Christ jusqu’à la fin des temps. »
Ensuite, les coprésidents, le cardinal Walter Kasper et le métropolite Jean de Pergame, accompagnés du métropolite Gennade de Sassime, du cardinal Leonardo Sandri, du métropolite Basile de Constantia-Famagusta et de l’archevêque Roland Minnerath, ont été reçus au palais présidentiel par le président de Chypre, Son Excellence Mimitris Christofias, qui a exprimé son espoir de voir la continuation de cet important dialogue dans un monde toujours divisé, comme l’île de Chypre elle-même. Il a également formulé ses meilleurs vœux pour l’avancée vers la communion entre les deux Églises à l’avenir.

Les membres de la Commission ont visité le Musée byzantin et ont été reçus à l’archevêché, lors d’un déjeuner officiel offert par Sa Béatitude l’archevêque Chrysostome. Au cours de l’après-midi, les membres se sont rendus au métochion du monastère de Kykkos, où ils ont été très chaleureusement accueillis par l’higoumène, le métropolite Nicéphore de Kykkos et de Tylliria et par le métropolite Isaïe de Tamassos et d’Orini. Plus tard, dans la soirée, le métropolite Basile de Constantia-Famagusta leur a offert un dîner officiel au siège de sa métropole, à Paralimni. Pendant la semaine, les membres ont visité également le
monastère de Saint-Néophyte et les sites archéologiques de Paphos associés à saint Paul.

Le premier jour de la réunion, les membres catholiques romains et orthodoxes se sont réunis séparément, comme il est habituel, pour coordonner leur travail. La réunion orthodoxe a discuté, entre autres, des réactions négatives au dialogue de la part de certains milieux orthodoxes et à l’unanimité les a considérées comme totalement sans fondement et inacceptables, puisque fournissant des informations fausses et trompeuses. Tous les membres orthodoxes de la Commission ont réaffirmé que le dialogue allait continuer avec l’assentiment de toutes les Églises orthodoxes et se poursuivrait dans la fidélité à la Vérité et à la tradition de l’Eglise. La réunion catholique romaine a considéré l’avant-projet du texte comme une bonne base de notre travail et a confirmé son intention de continuer le dialogue dans un climat de confiance réciproque, en obéissance à la volonté de notre Seigneur.

Comme cela avait été convenu lors de la dernière séance plénière à Ravenne en 2007, la Commission a étudié le thème « Le rôle de l’évêque de Rome dans la communion de l’Église au premier millénaire », dans le cadre d’un texte préliminaire préparé par le comité mixte de coordination, qui s’était réuni l’année dernière à Elounda, en Crète. Pendant cette séance plénière, la Commission a considéré avec soin et amendé le texte provisoire préparé par le comité mixte de coordination. Elle a décidé de terminer l’année prochaine son travail sur ce texte, en réunissant de nouveau la Commission mixte. Aucune déclaration finale n’a été adoptée et aucun texte susceptible d’être communiqué n’a été validé.

Il a été décidé que la douzième réunion plénière serait accueillie du 20 au 27 septembre 2010, à Vienne en Autriche, par le cardinal Christoph Schönborn. La onzième séance plénière a été clôturée par la célébration des vêpres orthodoxes en la cathédrale Saint-Théodore à Paphos, après laquelle le métropolite Georges a organisé une réception.
La réunion de la Commission mixte a été caractérisée par un esprit d’amitié et de collaboration confiante. Les membres de la Commission ont été très sensibles à la généreuse hospitalité de l’Église de Chypre et ils recommandent la poursuite des travaux de ce dialogue aux prières des fidèles.

Paphos, Chypre, 22 octobre 2009
Traduit de l’anglais pour Orthodoxie.com