marți, 28 septembrie 2010

Ne descoperim prin dragoste si ne adancim prin rugaciune

Cum se autoreveleaza eul nostru prin dragostea de altul? 

"In iubire eu nu ma traiesc numai pe mine sau numai prin mine, ci si pe semen sau prin semen, fara ca el sa inceteze de a fi un subiect independent de mine. Aceasta inseamna totusi ca nu-l am ca obiect al meu, ca parte a individualtatii mele, ci in legatura libera cu mine, nu ca al meu, ci ca al nostru.

Subiectul lui imi este dat, sau mi se descopera ca fiindu-mi dat, ca si subiectul meu, intr-o existenta suverana, totusi tinand de existenta mea, trait la un loc cu existenta mea. El imi devine mai intim decat orice lucru pe care il posed, il simt patruns mai adanc in mine decat orice, iar eu patrund in el mai mult ca orice lucru pe care-l are. E mai deplina intimitatea intre mine si el decat intre mine si orice lucru posedat, totusi nu-l posed ca pe un lucru, nu-l pot reduce la ceva stapanit de "eul" propiu si nu pot dispune singur de el". (Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Buc. 2002, pag. 360)

"Daca tu mi te daruiesti liber si fara a inceta de a fi suveran, nesubordonat mie ca obiect, iar eu ma daruiesc tie la fel, inseamna ca nici eu, nici tu nu devenim proprietatea exclusiva a unuia, ci eu sunt al tau fara a inceta sa fiu si al meu, si tu esti al meu fara a-ti pierde libertatea, fara a inceta sa fii si al tau. Eu sunt, adica, al nostru, si tu esti al nostru. Propiu-zis, nici eu, nici tu nu suntem ai nostri in sens de obiecte comune, ci tu si eu ne experiem ca o unitate de subiecte libere, atat de legate, incat nu se pot desparti, ca o unitate traita de fiecare din cele doua subiecte, subiectul tau fiindu-mi tot asa de intim, de necesar ca si al meu, ba chiar constituind pentru mine, sau pentru subiectul meu, centrul de preocupare si izvorul de traire, asa cum subiectul meu constitue pentru tine un asemenea centru si izvor.


Suntem doi intr-o unitate, fiecare privind la celalalt. Tu imi esti necasar mie, tii de existenta mea, fara a fi incorporat in eul meu, si eu, de existenta ta, fara a fi incorporat in tine. Imi esti necesar mie, nu pentru ca sa te fac subordonatul si slujitorul meu, nu pentru ca asi simti necesitatea unui astfel de subordonat si slujitor, ci pentru a-mi fi tu mie centrul meu de preocupare si de slujire. Imi esti necesar ca subiect autonom, nu ca un obiect subordonat. Imi esti necesar pentru a inlocui grija de mine cu grija de tine, pentru a te pune in locul eului meu. Atat de intim imi devii, atat de una cu mine, atat de mult te atrag in centrul existentei mele, incat imi substitui eul meu. Tu tii locul eului meu, tii in mine locul persoanei prime, pastrandu-te independent de mine." Sfantul Maxim Marturisitorul zice: "Prin iubire fiecare atrage pe semenul sau atat de mult la sine in intentiile sale si-l prefera siesi, pe cat il respingea inainte si se prefera pe sine". In acelasi timp, tu faci la fel cu mine, si in aceasta se manifesta independenta subiectului tau fata de mine, intregind tocmai prin aceasta fericirea mea. E o substituire de euri. Locul eului meu l-ai luat tu, si locul eului tau in tine l-am luat eu, prin vointa ta, nu prin constrangerea mea. Dar tu ai luat locul eului meu in mine ramanand autonom, deci propiu-zis nu este o absorbire a ta in mine, ci o iesire a mea din mine, o traire a mea nu in jurul eului propriu, ci in jurul tau, ca si o traire a ta in jurul meu. Eu nu experiez numai trairea ta in jurul meu, ci si pe a mea in jurul tau. Intrucat centrul trairii mele nu mai sunt eu, ci tu, te experiez pe tine ca centru, dar intrucat centrul trairii tale sunt eu, valoarea mea este recompensata prin tine, incat prin mine experiez valoarea ta, dar in acelasi timp prin tine imi vine in constiinta si valoarea mea; astfel chiar despre mine, ca valoare, stiu prin tine, sau pe mine ma am in adancimea proprie prin tine. Constiinta de mine e nedezlipita de constiinta de tine, de constinta de "noi".
Dionisie Areopagitul spune despre iubirea ca iesire din sine: "Iubirea dumnezeiasca este extatica; ea nu permite celor ce se iubesc sa fie ai lor insisi, ci ai celor pe care ii iubesc... De aceea Marele Pavel, cuprins de iubirea dumnezeiasca si de puterea ei extatica, a rostit aceste cuvinte inspirate de Dumnezeu: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine (Gal. 3,20). Prin iubire este afara de el insusi si aflat in Dumnezeu, dupa propria sa expresie, nemaitraind propria viata, ci viata suveran scumpa a Celui iubit".


"Propriu-zis, nici eu nu-ti apartin tie, nici tu mie, ci amandoi unui "noi" comun. Eu ma depasesc pe mine in legatura de iubire cu tine, nu mai sunt inchis in mine, ci oarecum  intre mine si tine, sunt iesit din cercul proprietatii mele, ca si tu din cercul proprietatii tale, cream o unitate care nu se mai reduce la proprietatea unui singur eu, a mea sau a ta, si totusi nu e in afara de noi amandoi. Nu e vorba nici de a ne avea pe amandoi intr-o proprietate comuna, cum putem avea diferite obiecte in comun, ci asa cum eul meu singular e mai presus de calitatea de proprietate a mea, dar totusi il traiesc, asa eurile noastre sunt mai presus de o propretate individuala sau comuna, dar le traim in comun; si eu si tu traim din unitatea celor doua subiecte, fara ca acestea sa inceteze de a fi doua; eu traiesc pe "noi", si tu, pe "noi". De aceea raportul meu cu tine nu se poate exprima ca incorporare a ta prin mine, sau a mea in tine, ci ca "intalnire", ca iesire a mea din mine si a ta din tine; eu stau deschis in fata ta, si tu deschis in fata mea. Aceasta reciproca deschidere e si o reciproca apartenenta si libertate in acelasi timp. Eu nu pot exista fara sa te traiesc pe tine, si nici tu, fara sa ma traiesti pe mine. Eu cresc spiritual traindu-te pe tine, iar tu la fel. E o intregire a mea prin tine si a ta, prin mine. " (Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Buc. 2002, pag. 362)

"Eu am nevoie sa-ti comunic tie anumite sensuri, si daca tu asculti cu intelegere, castig si eu o noua intelegere a lor. Eu castig in adancime, imi devin transparent ca subiect prin faptul ca patrund in adancimea subiectului tau, sau prin faptul ca tu deschizi liber adancimile tale. Tu esti nadejdea si taria mea, eu sunt nadejdea si taria ta. Chiar prin faptul ca te stii nadejdea si taria mea, te intaresti, si eu la fel, chiar prin faptul ca ma stiu nadejdea si taria ta.

Apartenenta mea si a ta la un "noi" comun face ca, atunci cand tu strigi dupa ajutorul meu, eu sa simt ca ceva ce tine de mine e in suferinta, iar daca te lovesc pe tine, ma imputinez si ma pagubesc pe mine de ceva cu mult mai esential decat daca as pierde un bun care e exclusiv al meu. Poate de aceea zice francezul "partir c'est mourir un peu". Plecand de langa tine, mor intrucatva, precum mori si tu cand pleci de langa mine. Asa se explica sentimentul acut al mustrarii constiintei pentru raul ce l-am facut altora si raspunderea ce o simt pentru semeni. Numai faptul ca in dragoste mi se reveleaza apartenenta ta in cercul existentei mele, ca parte a lui "noi", al unei realitati comune careia ii apartin si eu si tu, si numai faptul ca in acest "noi", fara de care nu pot exista in mod normal, eu am rolul de a primi de la tine, precum tu ai rolul de a primi de la mine, explica acel lucru pe care-l simt ca pe o adevarata minune: ca tu ma iubesti pe mine. Fiecare subiect intelege de ce iubeste pe altul, caci vede in acela o serie de insusiri si de ajutoare, simte ca fara el n-ar putea trai. Dar nu intlege usor de ce il iubeste altul pe el, intrucat in dragostea altuia fata de sine el insusi isi pare fara de pret, neinteresant, fara adancimi. Nimeni nu-si poate da seama cat de mult valoreaza el pentru altul, dar isi da seama cat valoreaza altul pentru el.


Acesta e reversul mandriei si al parerii de sine. Aci se reveleaza faptul ca nimeni nu se poate multumi cu sine fara altul, ca existenta sa devine bogata si adanca prin altul. Traind exclusiv in mine, existenta mi se sleieste de orice continut".(Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Buc. 2002, pag. 363-364)

De acea dragostea crestina este unita cu smerenia. Dostoievski pune pe Markel, unul dintre personajele sale, sa le intrebe pe slugile sale: "Iubitii mei, bunii mei, de ce ma slujiti? De Se va milostivi Dumnezeu de mine si ma va lasa sa traiesc, va voi sluji si eu pe voi, caci fiecare trebuie sa slujeasca altora".

Cu atat mai greu ne e sa intelegem taina iubirii lui Dumnezeu fata de noi si dorinta lui Dumnezeu de a-I raspunde cu iubirea noastra. E uluitoare valoarea ce ne-a dat-o Dumnezeu. Iubirea e dovada existentei noastre eterne si mijlocul desavarsirii noastre.

Uneori, sentimentul acesta al lipsei noastre de importanta ne face sa pregetam a darui un cuvant de apreciere cuiva care ni se pare cu mult mai presus de noi ca sa aiba nevoie de el, alteori, adresam semenilor cuvinte grele, socotind ca ele nu pot avea niciun ecou serios in ei. Dar pe urma aflam cu uimire cat de mult a durut pe cineva lipsa unui cuvant bun din partea noastra, sau rostirea unui cuvant rau la adresa lui.

"S-ar parea, la prima vedere, a ceea ce ne determina la aceasta delasare de a acorda atentia noastra unor persoane ce ni se par superioare este aceeasi smerenie care trebuie sa intovaraseasca dragostea noastra. Dar smerenia adevarata nu pregeta de a acorda altora toata atentia; sentimentul putinatatii proprii, fiind coplesit de sentimentul valorii altora, trebuie sa ne faca sa uitam de putina importanta ce o pot avea cuvintele si atentiile noastre, si sa-i acordam altuia toata atentia fara sa ne mai gandim la noi, ci exclusiv la el. Iubirea e si in acest sens o depasire de sine".(Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Buc. 2002, pag. 365)

"Simtirea smerita a acestei putinatati a propriei persoane nu exclude insa o crestere proprie prin dragostea semenului. Eu simt ca, daca as trai prin mine insumi, in afara legaturii de iubire cu cineva, n-as  fi nimic, dar in aceasta legatura eu cresc, insa tot plusul pe care-L experiez il reduc la el. Acelasi sentiment il am atunci cand cresc in dragostea de Dumnezeu.
Dragostea se realizeaza deci atunci cand se intalnesc intr-o traire reciproca deplina doua subiecte in calitatea lor de subiecte, adica fara sa se reduca reciproc la starea de obiecte, ci descoperindu-se la maximum, ca subiecte, dar cu toate acestea daruindu-se reciproc si intru toata libertatea. Iubirea e patrunderea reciproca a doua subiecte in intimitatea lor (mai mult ca intrepatrunderea intre subiect si un lucru), fara sa inceteze a fi suverane si autonome. Prin iubire patrunzi in intimitatea unui semen, in samburele fiintei lui, mai mult decat patrunzi in fiinta unui obiect, chair daca il asimilezi prin mancare. Il patrunzi fara sa-L nimicesti sau imputinezi, ci, dimpotriva, dandu-i ocazia sa creasca. De aceea iubirea e suprema unire si promovare reciproca si, tocmai de aceea, suprema cale de cunostere in care semenul nu e pasiv, ci mai liber decat in orice alta stare sau relatie. Cu cat il iubesc mai mult, cu atat mi se descopera mai mult. Subiectul uman poate actualiza o astfel de legatura cu orice subiect cand a luat cunostinta de el prin mijlocirea simturilor. Deci, virtual, el e intr-o astfel de legatura si e chemat spre actualizarea ei cu oricine. Dar putinta acestei legaturi de a se actualiza e mai mare sau mai putin inabusita decat prin incercarea subiectelor de a se reduce reciproc la starea de obiecte, sau prin lipsa de atentie, cu care un subiect trece pe langa altul. Mandria, patimile egoiste atrofiaza legatura normala pe care o virtualitate fireasca din noi o cere dezvoltata in orice ins. Cand dezvoltam insa aceasta legatura sau ne descoperim in ea, ne plasam fiecare neasemanat mai mult in interiorul propriu. Acum se realizeaza si ne devine transparenta propria adancime si adancimea semenului. Ea ne reveleaza, ne da un plus considerabil de realitate. Celalalt ni se reveleaza ca avand o adancime uluitoare, o bogatie nebanuita. Dar ceea ce e ciudat e ca acest plus nu poate fi defint exact. Pe cata vreme, ramanand in contactul superficial cu semenul, cand marea bogatie a subiectului lui ne este acoperita, putem formula in concepte definite anumite insusiri ale lui si tindem sa-L definim exact, descoperirea subiectului lui ne pune, dimpotriva, intr-o legatura cu un plus neasemanat mai mare, dar imposibil de precizat, in esenta lui, in concepte". (Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Buc. 2002, pag. 366-367)

"Iubirea e un urias plus de cunoastere, producand in acelasi timp un urias plus de viata in cel iubit si in cel ce iubeste, dezvoltand la maximum fiinta lui si a mea. Dar aceasta cunoastere nu poate fi captata in concepte. Dandu-mi seama, printr-o experienta directa, ca in subiectul semenului se cuprinde o bogatie ce nu poate fi delimitata in concepte, ma ajut de imaginatie pentru tot plusul din el, experiat, dar necaptat in concepte.
Imaginatia aceasta are multiple temeiuri de adevar.


In primul rand, subiectul fiecaruia ascunde virtualitati indefinite, care pot fi puse in valuare prin iubire. De aceea aceste virtualitati le sesizeaza tot numai cel ce-l iubeste. Aceasta, in primul rand, pentru ca el surprinde in manifestarile voluntare si in vibratiile lui sufletesti o multime de nuante care reveleaza latente neobservate de privirea piezisa sau superficiala a celor ce-i sunt ostili sau indiferenti.


In al doilea rand, pentru ca cel ce iubeste infrumuseteaza in mod real prin dragostea sa fiecare trasatura a celui iubit, nu numai pentru ca proiecteaza de la sine un val de lumina peste ele, ci si pentru ca de fapt cel iubit, simtind dragostea celuilalt, o traieste ca pe o putere ce scoate la iveala din adancurile sale tot ce e bun si, in acelasi timp, il sporeste considerabil; de fapt, prin dragostea noastra facem mai buni si mai frumosi pe altii, precum ne facem si pe noi insine.


Iar in al treilea rand, cel ce iubeste faureste in sine un chip de lumina al aceluia, iar faptul acesta se datoreaza fie total virtualitatilor ascunse in trasaturile celui iubit, fie idealurilor spre care aspira in mod nestiut tendintele celui ce iubeste, fie unei sinteze a aspiratiilor unuia cu virtualitatile sesizate din celalalt, ceea ce-i mai probabil." (Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Buc. 2002, pag. 366-367)

Cel ce iubeste "descoperind adancurile indefinite ale subiectului semenului, si le descopera si pe ale sale, fara ca aceasta sa insemne ca n-ar putea cobora si prin sine in aceste adancimi proprii, desigur daca nu e lipsit de iubirea de oameni in general, putere pe care o poate avea insa numai daca are iubirea fata de Dumnezeu...Cel ce coboara in adancurile indefinite ale subiectului propriu, si infinitului divin". (Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Buc. 2002, pag. 368-369).

"Desigur calea pe care, in acest caz, subiectul coboara in adancimile sale e calea rugaciunii. Fata de cel ce ar socoti ca, admitand o asemenea cale de coborare in adancimile proprii, contrazicem afirmatia noastra ca fara iubirea altuia nu putem sa ne descoperim subiectul propiu, mentionam ca rugaciunea nu sta in contrazicere cu calea dragostei, ci este si ea o cale de crestere continua in dragoste. Caci inaintand prin rugaciunea lui Iisus, la rugaciunea mintala din inima, ceea ce ne sustine in acest efort e dragostea fata de Iisus, care creste continuu, facandu-ne, printr-o imaginare spirituala a chipului Sau duhovnicesc, dupa chipul Sau si simtindu-l tot mai unit cu eul propriu, "intr-un noi" din care eu nu mai pot sa ies fara primejdia pierderii mele. Si nu numai eu primesc in mine "Eul" lui Hristos, facandu-ma dupa chipul Lui, ci si "Eul" Lui primeste eul meu in Sine, primeste chiar trupul meu in Sine, incat ma incadreaza si pe mine in simturile Sale curate, in faptele Sale curate. Astfel, toti cei ce credem devenim un trup cu El si intre noi, fapt ce se va desavarsi in viata viitoare.



Aceasta se infaptuieste mai ales prin rugaciunea curata adresata lui Iisus. Iar cel ce efectueaza aceasta substituire de euri, intre mine si Hristos si intre toti cei uniti cu Hristos, este Duhul Sfant. El e Duhul acestei comuniuni. Caci e duhul comuniunii si in Sfanta Treime. Dar pana sa fi ajuns la capacitatea uniei astfel de rugaciuni care ma umple cu Hristos, trebuie sa fi crescut considerabil si in dragostea de semeni, si in rastimpurile de intrerupere a acestei rugaciuni trebuie sa ma simt tot mai plin de dragostea fata de ei. Treptele urcusului spiritual nu sunt asa de separate precum le-am descris mai inainte din motive metodologice, ci in acelasi timp coexista mai multe, si cel ajuns pe o treapta nu ramane mereu pe ea, ci mai coboara si pe alta, desi cu noi bogatii duhovnicesti, fiind capabil sa uce mai usor pe cele de pe care a coborat. Nu se poate afla cineva, cat traieste pe pamant, mereu in rugaciune, sau mereu in simtirea unei iubiri actuale" (Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Buc. 2002, pag. 369-370)

Daca s-ar raci dragostea pentru Dumnezeu si pentru aproapele, Cuviosul Paisie Aghiritul ne invata sa semanam putina dragoste care ne-a ramas, pentru ca ea sa incolteasca, sa creasca, sa rodeasca si sa seceram dragoste: "Apoi dragostea inmultita pe care o vei secera o semeni din nou si, incet-incet, iti vei umple hambarul, incat nu vei avea unde s-o pui, caci, cu cat semeni mai multa dragoste, cu atat se inmulteste mai mult. Dragostea, ca sa se inmulteasca, trebuie s-o daruiesti. Insa cel care nu da chiar si putina dragoste pe care o are, seamana cu cel care are un pumn de samanta, dar o pastreaza si nu o seamana. Acesta este robul cel viclean, care a ascuns talantul (Matei 25, 25)". (Paisie Aghiritul, Patimi si virtuti, Ed. Evanghelismos, Buc. 2007, pag. 210)

Dragostea o vom primi pe masura in care o vom darui: "Daca nu daruiesti dragoste, nu vei primi dragoste. Vezi, mama daruieste continuu copiilor ei, dar si primeste continuu de la ei, dragostea ei crescand mereu. Insa daca cerem dragostea celorlalti numai pentru noi insine si vrem ca toti sa ne dea, iar cand facem un bine ne gandim la rasplata, atunci nu avem dragoste pretioasa, ci una ieftina. Atunci ne instrainam de Dumnezeu si nu primim dragoste nici de la Dumnezeu, nici de la oameni". (Paisie Aghiritul, Patimi si virtuti, Ed. Evanghelismos, Buc. 2007, pag. 211)

Rugaciunea

"Dragostea adevarata fata de orice semen, dragostea care nu cade niciodata, nu se poate naste fara rugaciune si fara asceza purificatoare de patimi. Este adevarat ca fara descoperirea subiectului semenului in dragostea adevarata nu ne descoperim nici noi toata adancimea subiectului nostru, asadar nu atingem ultima desavarsire in rugaciune; dar nici fara rugaciune nu putem dobandi deplina iubire de semeni. Credem ca rugaciunea ca dragoste de Dumnezeu si dragostea de semeni progreseaza paralel si intr-o interconditionare. Dar credinta in Dumnezeu primeaza. Ea da forta vointei de a iubi pe semeni, precum ea sustine efortul nostru in rugaciune...
Socotim ca se descopera pe sine cel ce iubeste pe altul, ajutat de rugaciune, sau cel inaltat la treapta rugaciunii mintale, ajutat si de dragoste. Iar descoperindu-si indefinitul subiectului propriu, descopera in legatura si in comunicare cu el si infinitul divin. Aceasta cu atat mai mult cu cat descopera si in adancurile semenului iubit si in comunicare launtrica cu el infinitul divin. Daca-i asa, "imaginatia" dragostei isi are o sursa infinita in imbracarea semenului cu trasaturile celor mai ideale insusiri, pentru ca toate si le poate insusi in mod actual semenul nostru, aflandu-se in legatura cu Hristos, fie direct, fie prin mine, care-l iubesc, din legatura mea cu Hristos, izvorul tuturor virtutilor. 
Acesta e intelesul deplin al imaginatiei iubitoare. Dar infinitul care se deschide in fata dragostei nu este un infinit in continuitate de substanta cu noi. E drept ca in forma iubitoare a lui "noi" existenta isi gaseste un indefinit care se revarsa in fiecare dintre cele doua euri ca o inundatie de bucurie, ca i betie coplesitoare. Dar, oricat de mult am simti indefinitul subiectului semenului, ne dam totodata seama ca asa cum indefinitul nostru nu e totul, ci el sta in legatura cu un izvor deosebit de el, si infinit, tot asa si bogatia semenului, sau a comunitatii dintre noi, isi are un izvor deosebit de el, sau de "noi". Altfel, comunitatea iubitoare nu dureaza, isi epuizeaza repede izvorul de sustinere. Dragostea ne pune in legatura pe "noi" cu infinitul numai cand infinitul acesta este dumnezeiesc, cand e deosebit ca natura de noi, deci cand ni se impartaseste ca dar. In comunitatea de iubire dintre mine si un altul e de fata Dumnezeu, fara ca acesta sa insemne ca iubirea de altul anticipeaza intalnirea cu Dumnezeu". (Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Buc. 2002, pag. 371-372)

Noi, crestinii care credem in Absolutul-Persoana, socotim ca ne putem intalni intai cu acest "Tu" absolut, si abia El poate si vrea sa ne indrepte iubirea si spre persoanele create dupa chipul Lui.

"Sentimentul de plenitudine, de debordare, de betie fericita, cum ii zic Parintii, il traim de fapt si noi in iubirea fata de ceilalti, cu atat mai mult cu cat comunicarea iubirii porneste si din mine, si din semenul meu. Dar aceasta plenitudine nu poate avea ca izvor ultim o baza naturala universala. Numai Persoana suprema, infinita, poate fi izvorul unei astfel de iubiri si bucurii plenare. Caci iti dai seama ca bucuria debordanta ce o are altul de tine si vointa nemarginita de a te cuprinde intreg in sine nu i-o provoci numai tu cu relativitatea ta si nici nu poate porni numai din cuprinsul firii lui si nu poate veni nici dintr-un izvor inpersonal. Celalalt ti se descopera tie, si tu lui, ca un dar al Persoanei infinite. Deci si bucuria unuia de altul e un dar de la Persoana Suprema de dincolo de tine si de el. Care prin el ti Se daruieste tie, si prin tine, lui. Convingerea aceasta ti-o intareste mai ales faptul ca ea nu tine decat cate o clipa. Daca totul ar veni din natura si ar tine de natura, ar trebui sa tina si ar putea dura permanent. Dar cand o primim, parca ni se topeste fiinta, parca ni se sparge, parca am lesina daca ar tine mai mult si ar spori in intensitate. Daca aceasta bucurie spirituala s-ar naste din cuprinsul firii, cu care suntem conaturali, cum am mai experia incapacitatea noastra de a o trai intreaga mai mult timp in continuare, sau tot timpul?" (Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Buc. 2002, pag. 372-373)

Cei care au dragoste lumeasca se cearta care dintre ei sa primeasca mai multa dragoste pentru sine. "Cati insa au dragostea cea pretioasa, cea duhovniceasca, se cearta care dintre ei sa daruiasca celuilalt mai multa dragoste. Ei iubesc fara sa se gandeasca daca sunt sau nu iubiti de ceilalti, nici nu cer celorlalti sa-i iubeasca. Vor doar sa daruiasca si sa se daruiasca, fara a vrea sa li se dea ceva sau sa li se daruiasca cineva. Oamenii acestia sunt iubiti de toti, dar cel mai mult de Dumnezeu, cu Care se si inrudesc.
Dragostea fara a lua ceva in schimb! Sa nu facem fapte bune ca sa primim binecuvantari. Sa cultivam dragostea cea nobila, cea pretioasa, pe care o are Dumnezeu, iar nu dragostea cea lumeasca si iefitina, cea plina de toata neputinta omeneasca."(Paisie Aghiritul, Patimi si virtuti, Ed. Evanghelismos, Buc. 2007, pag. 211)

Dragostea fata de aproapele este bine inteleasa cand ea nu exista numai fata de acela care este din acelasi neam cu noi, ci fata de tot cel ce este de aceeasi speta umana, si cand il face pe om sa o insoteasca cu dragostea fata de Dumnezeu.

De asemenea cand ea adauga si imitarea lui Hristos, adica sa iubim pe aproapele nu numai ca pe noi insine, ci mai mult decat pe noi insine, asa incat sa ne punem in primejdie de moarte sufletul (viata) nostru pentru prietenii nostri, ceea ce Domnul a facut.

Concluzia pe care o impune un astfel de mod de a intelege dragostea crestina este cea pe care a tras-o marele teolog al dragostei crestine in Noul Testament: "Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste: mincinos este! pentru ca cine nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu pe care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu, sa iubeasca si pe fratele sau" (1 Ioan 4, 20-21).


vineri, 24 septembrie 2010

Akedia si tamaduirea ei


CE ESTE AKEDIA?

Akedia se inrudeste cu tristetea atat de mult, incat traditia ascetica apuseana, al carei inspirator este Sfantul Grigore cel Mare, le pune laolalta, socotindu-le una si aceiasi patima. Tradita rasariteana insa face deosebire intre ele, privindu-le ca doua patimi distincte.

Termenul ακηδια a fost preluat in latina sub forma acedia, greu de tradus in limbile moderne in chip simplu si complet in acelasi timp. Cuvintele "lene" sau "plictis", prin care el este adesea redat, nu exprima decat o parte din realitatea complexa desemnata de aceasta notiune.

Akedia corespunde, desigur, unei anumite stari de lene si unui soi de plictis, dar alaturi de aceasta ea mai cuprinde si lehamite, sila, urat, lancezeala, moleseala, descurajare, toropeala, lipsa de grija, amorteala, somnolenta - akedia impingandu-l pe om la somn fara ca el sa fie cu adevarat obosit - ingreunarea trupului, ca si a sufletului.

Exista in akedie un sentiment de insatisfactie vaga si generala, astfel incat pe omul aflat sub stapanirea acestei patimi nu-l mai intereseaza nimic, gaseste toate lucrurile lipsite de sens si fara rost si nu mai asteapta nimic de la viata.

Akedia il face pe om nestatornic cu sufletul si cu trupul. Mintea, incapabila de a se fixa, trece de la un lucru la altul. Indeosebi cand este singur, omul nu mai poate suferi sa stea in locul in care se afla, patima impingandu-l sa iasa si sa colinde prin alte locuri. Adesea ajunge hoinar, ratacind din loc in loc.


In general, ea il impinge pe om sa caute cu orice pret intalnirea cu ceilalti. Aceste intalniri nu-i sunt, obiectiv vorbind, cu totul necesare, dar, tarat de patima, el le resimte ca atare, cautand pretexte "bune" pentru a le indreptati. Relatiile sale cu oamenii sunt cel mai adesea usuratice, intretinute prin vorba desarta, nascuta dintr-o curiozitate fara rost.

Se poate intampla ca akedia sa nasca in sufletul stapanit de ea un mare dezgust fata de locul unde sade; ii ofera motive ca sa fie nemultumit de el si-l face sa creada, in mod iluzoriu, ca in alta parte i-ar fi mai bine. "Il face sa tanjeasca dupa alte locuri, unde ar putea gasi mai usor cele de trebuinta". Akedia poate, de asemenea, sa-l faca pe om sa fuga de lucrurile pe care le are de implinit, mai ales de munca sa, de care il face sa fie nemultumit, impingandu-l sa caute alte activitati, care, crede el, ar fi mai interesante si l-ar face fericit.

Toate aceste stari legate de akedie sunt insotite de neliniste, care, alaturi de sila de toate, constitue o caracteristica fundamentala a acestei patimi.

Demonul akediei ataca mai ales pe cei dedicati vietuirii duhovnicesti; el incearca sa-i intoarca din caile Duhului, sa le impiedice in orice chip lucrarea pe care o cere o asemenea viata si mai ales sa-i departeze de la pravila si de la staruinta in nevoia ascetica, sa le tulbure linistea si nemiscarea care o inlesnesc. Astfel, Sfantul Ioan Scararul o prezinta ca pe o "scarba fata de fagaduinta calugareasca". Ea il face pe monah "lenes si neinstare de nicio munca inlauntrul chiliei, nemailasandu-l sa stea in casa si sa se dedea cititului". Robita de aceasta patima, mintea lui "devine lenesa" si "neputincioasa la orice lucrare duhovniceasca"; monahul ajunge trandav in tot lucrul lui Dumnezeu, el nu mai doreste bunurile viitoare si ajunge chiar sa dispretuiasca bunurile duhovnicesti.

Toti Sfintii Parinti vad in akedie principala piedica in calea rugaciunii. Sfantul Ioan Scararul arata ca akedia, "lancezeala sufleteasca" este "plictiseala in citirea psalmilor..., neputincioasa in rugaciune".
"Dacul trandaviei obisnuieste sa razboiasca de cele mai multe ori mai ales pe cei ce au inaintat in rugaciune sau pe cei ce se sarguiesc in ea", 
spune Sfantul Simeon Noul Teolog. Ei arata ca mai ales la ceasul rugaciunii acesta aduce toropeala in suflet si trup, impingandu-l pe monah la somn:
"Cand nu se face cantarea de psalmi, trandavia sufletului nu se arata. Iar cand se sfarseste pravila, atunci se deschid ochii", spune Sfantul Ioan Scararul.
Dar "cand soseste vremea rugaciunii, iarasi se ingreuneaza trupul. Stand la rugaciune, il scufunda pe calugari iarasi in somn si le rapeste stihul din gura cu cascaturi necuvenite".
Este intru totul adevarat ca akedia ii loveste mai ales pe cei care se straduiesc sa se supuna unei asceze duhovnicesti statornice, care-si reduc la strictul necesar activitatile si iesirile in afara chiliei, care cauta singuratatea si linistea depline; iar cu cat isi randuieste mai mult omul mai mult viata si se insingureaza pentru a se dedica rugaciunii curate care-l uneste cu Dumnezeu, cu atat mai mult este incercat de aceasta patima de care au a se teme mai ales sihastrii. Dar ea nu-i ocoleste nici pe cei care traiesc fara nicio randuiala si neavand nico grija de sufletul lor. Pe acestia ii ataca sub alte forme; cum arata Sfantul Isaac Sirul,
"cei care petrec in faptele trupesti sunt cu totul in afara (de aceste ispite); dar lor le vine trandavia care e vadita tuturor".
Aceasta akedie ia forma unui sentiment, adesea nedeslusit, de nemultumire, de plictiseala, de oboseala, de sila de sine si de viata, de cei din jur, de locul in care vietuiesc, de munca si de orice activitate. Ei sunt, de asemenea, cuprinsi de o neliniste fara motiv, de o anxietate generalizata, sau chiar de o stare de angoasa, temporara sau continua. De aici, cad intr-o stare de lancezeala, de toropeala fizica si psihica, de oboseala generala si constanta, nemotivata, de somnolenta sufleteasca si trupeasca. Adesea, pe langa toate acestea si parca pentru a le inrautati, akedia ii impinge sa faca mai multe lucruri deodata, sa umble fara rost dintr-un loc in altul, sa se intalneasca cu oameni care nu le sunt de niciun folos si, in general, sa faca tot ceea ce le pare lor ca i-ar putea scapa de neliniste si plictiseala, de singuratate si de nemultumirea pe care o poarta in suflet. Si crezand ei ca astfel vor fi multumiti si in sfarsit se vor regasi, dar de fapt se intristeaza tot mai mult de sine si de datoria lor duhovniceasca, de adevarata lor fire si de menirea lor, iar prin aceasta se lipsesc de orice bucurie cu adevarat deplina si netrecatoare.

La cei care duc viata ascetica, atacurile acestui demon si manifestarile acestei patimi se intetesc in jurul amiezii.
"Indeosebi in jurul orei sase, scrie Sfantul Ioan Casian, il tulbura pe monah niste friguri, care revin la anumite intervale si, la orele obisnuite acceselor, produc sufletului bolnav fierbinteli violente. In sfarsit, unii batrani spun ca acesta este duhul cel de amiaza, pomenit in Psalmul 90". 
Printre acesti "batrani" se afla si Evagrie, care spune ca:
 "demonul akediei, care se mai numeste si "demonul de amiaza" ... se napusteste asupra calugarului pe la ceasul al patrulea si da tarcoale sufletului pana pe la al optulea ceas".

CAUZELE AKEDIEI


Ceea ce distinge in mod esential akedia de tristete este faptul ca ea nu are un motiv precis, sufletul fiind "tulburat fara de noima", cum spune Sfantul Ioan Casian. Dar daca ea nu are un motiv precis, aceasta nu insemna ca ea nu are anume cauze. Etimologia demoniaca, cum o arata citatele de mai sus, este preponderenta. Lucrarea diavolilor presupune totusi un teren prielnic, pentru a se putea manifesta. Sfantul Talasie arata ca iubirea placerii si intristarea cea dupa lume duc cu usurinta la akedie.
"Trandavia (akedia) vine din neglijenta sufletului, si e neglijent sufletul care boleste de iubirea placerii", 
spune el iarasi. Sfantul Macarie Egipteanul pune akedia pe seama lipsei de credinta. Iar Sfantul Isaac Sirul arata ca la monahi
"trandavia vine din imprasiterea cugetarii".

TULBURARILE ADUSE DE AKEDIE



Descrierea tulburarilor aduse de akedie, pe care am prezentat-o putin mai inainte, ne ingaduie s-o privim ca pe o boala a sufletului, asa cum o si socotesc, de altfel Sfintii Parinti.

Multimea nenorocitelor ei urmari pentru viata sufletului nu fac decat sa intareasca aceasta convingere.

Una dintre ele, fundamentala, este intunecarea in intregime a sufletului: akedia intuneca mintea si o orbeste, aruncand sufletul in bezna. Astfel, sufletul nu mai este in stare sa cunoasca intelesurile duhovnicesti.
"Cu adevarat sufletul care a fost ranit de sageata acestei tulburari, istovindu-se, este indepartat de la orice contemplare a virtutilor si de la vazul sensurilor spirituale", 
spune Sfantul Ioan Casian. Dar urmarea cea mai grava este ca aceasta patima il departeaza pe om de la cunoasterea lui Dumnezeu, tinandu-l in trandavie si nestiinta.

Sfintii Parinti arata iarasi ca akedia, care este o lancezeala a sufletului si o moleseala a mintii, stinge flacara duhului, ducandu-l la negrija si lipsa de curaj. Daca se insoteste cu tristetea, o sporeste, si atunci omul ajunge usor la deznadejde. Tot din ea ies gandurile de hula si cugetarile nebunesti impotriva Facatorului. Alte urmari nenorocite sunt invartosarea inimii si manierea grabnica. Tot din ea, spune Sfantul Isaac Sirul,
"vine duhul iesirii din minti, din care rasar zeci de mii de ispite".

Spre deosebire de celelalte patimi de capetenie, akedia nu naste o patima anume, caci ea le aduce in suflet pe aproape toate celelalte patimi;
"Acest demon nu este urmat indeaproape de niciun altul", spune Evagrie, explicand in alta parte ca "gandul akediei nu este urmat de altul, intai pentru ca este un gand apasator, iar apoi pentru ca are in el mai toate gandurile (rele)". 
Tot asa spune si Sfantul Maxim Marturisitorul:
"moleseala (akedia) ...starneste deodata aproape toate patimile". 
Iar Sfantul Ioan Scararul socoteste ca akedia este
"moartea atotcuprinzatoare a monahului". 
Iar Sfantul Simeon Noul Teolog spune despre ea ca este
"moartea sufletului si mintii", incheind astfel: "Daca Dumnezeu i-ar ingadui sa lucreze impotriva noastra dupa puterea ei, nici unul dintre nevoitori nu s-ar mantui vreodata".
In fata multimii acestor rele pe care le isca akedia, Sfintii Parinti spun ca ea este cea mai apasatoare si mai greu de indurat patima, cea mai grea dintre "cele opt intaistatatoare ale rautatii" si ca "nu este patima mai rea decat dansa". Sfantul Isaac Sirul spune ca ea este pentru suflet "gustarea gheneei".

Spre deosebire de alte patimi, akedia nu consta in reaua folosire a unei anumite puteri a sufletului. Sfantul Maxim Marturisitorul arata ca ea le perverteste pe toate:
"Toate patimile tin sau numai de iutimea sufletului, sau numai de partea lui poftitoare, sau de cea rationala...Dar akedia se face stapana peste toate puterile sufletului".
Pe de alta parte, ea nu consta nici in folosirea lor in chip contrar firii, pentru ca nu are in natura omeneasca vreun bun temei. De aceea, Evagrie arata ca in cazul acestei patimi firesc (conform naturii) este sa nu o ai deloc. Intr-un anume fel, ea este, pe de o parte, amortire si vlaguire, iar pe de alta parte, zapacire si neoranduiala a tuturor puterilor sufletului care sunt de folos in viata duhovniceasca. Sfantul Talasie arata limpede aceasta dualitate, atunci cand o defineste ca "neglijenta a sufletului". Akedia ar putea fi privita ca lipsa a "zelului" duhovnicesc cu care a fost haruit primul om si pe care il are si omul innoit in Hristos, tot ca dar al Sfantului Duh, pentru ca sa-si poata astfel implini cu ravna fierbinte lucrarea duhovniceasca.

TAMADUIREA AKEDIEI


Am vazut ca akedia are particularitatea de a cuprinde toate puterile sufletului si de a starni aproape toate patimile si ca, prin urmare, ea inseamna moartea tuturor virtutilor. De aceea, spre deosebire de celelalte patimi, akedia nu poate fi tamaduita printr-o virtute care sa i se impotriveasca direct si care sa-i ia locul in sufletul omului.
"Fiecare din celelalte patimi e nimicita de o virtute. Dar trandavia sufleteasca (akedia) este moartea atotcuprinzatoare a calugarului", spune Sfantul Ioan Scararul. 
Aceasta particularitate face ca tamaduirea acestei patimi sa se faca pe mai multe cai, dupa cum arata Sfantul Ioan Casian:
 "Atletul lui Hristos, care trebuie sa se intreaca dupa lege in lupta pentru desavarsire... se cuvine sa se razboiasca pe toate fronturile cu acest ticalos duh al nelinistii".

Pentru vindecarea ei, mai intai trebuie ca boala sa fie scoasa la lumina si sa fie cunoscuta ca atare, pentru ca aceasta patima nu are o pricina anume si de aceea adesea ea ramane nestiuta sau de neintles, cu atat mai mult cu cat unul dintre efectele ei este orbirea mintii si intunecarea in intregime a sufletului. De aceea, Sfantul Ioan Casian mai spune ca cel care vrea sa i se impotriveasca trebuie
"sa se grabeasca a alunga din ascunzisurile sufletului aceasta boala"
Iar Avva Pimen arata si el ca
"de o va cunoaste omul ca aceasta este, se odihneste".

Pentru ca akedia obisnuieste sa-l impinga, indeosebi pe anahoret, sa-si paraseasca chilia, sa umble dintr-un loc in altul, sa caute intalnirea cu ceilalti, pentru nevoi care i se par cu totul indreptatite, in primul rand omul trebuie sa inteleaga ca ele nu sunt decat pretexte vane pe care i le dicteaza insasi patima sa. Atunci cand akedia se manifesta sub aceasta forma, Sfintii Parinti, cu totii recomanda ca mai intai omul sa se impotriveasca pornirii de a-si parasi locul, oricat de binecuvantata i s-ar parea pricina pentru care vrea sa iasa.
"Sa nu-ti lasi chilia la ceasul incercarilor - scrie Evagrie -, plasmuindu-ti pricini bine intemeiate. Ci stai inauntru, rabda si intampina-i vitejeste pe toti cei care dau navala peste tine, si mai cu seama pe demonul akediei (...).
"Cand se ridica asupra ta duhul akediei, nu-ti parasi chilia si nu te feri de lupta cu el", scrie el in alta parte. 
Tot asa spune si Sfantul Ioan Casian, ca omul trebuie sa lupte in asa fel incat sa nu se lase "alungat dintre zidurile manastirii si sa dispara ca un dezertor sub cine stie ce pretext, chiar de evlavie".

Atunci cand akedia se manifesta sub forma dorintei de a dormi, se cuvine de asemenea sa i ne impotrivim, straduindu-ne sa iesim din toropeala si sa nu ne lasam doborati de somn. In toate situatiile dupa cum arata Sfantul Ioan Casian, "
experienta a dovedit ca de asaltul nelinistii nu trebuie sa scapi ferindu-te, ci trebuie s-o birui infruntand-o".
A nu i te impotrivi este, oricum, o solutie gresita, care nu face decat sa sporeasca boala. 
 "Asaltat de vrasmas cu asemenea viclesuguri, cat timp este sleit de duhul nelinistii (...) isi afla scaparea sau in somn, sau este dat afara din chilie, ca sa-si caute in vizitarea unui frate o alinare a suferintei. Dar leacul folosit deocamdata il va imbolnavi si mai rau curand dupa acea, caci vrajmasul il va ataca si mai des si mai inversunat pe cel pe care-l stie ca, pornita lupta corp la corp, va intoarce spatele si-l vede bine ca-si spera scaparea in fuga, nu in lupta pana la victorie",
arata Sfantul Ioan Casian, care spune in alta parte despre cei pe care-i ataca akedia:
"daca-si ingaduie libertateade a iesi mai des din chilie, slabindu-si regulile schimniceiei, vor ridica impotriva lor o furtuna de nelinisti mai rele decat cele pe care voiau sa le lecuiasca. Asa este cu bolnavii de friguri, care cred ca-si potolesc febra launtrica band apa rece, desi se stie ca in felul acesta acel foc ma imult s-aprinde in loc sa se stinga si, dupa o usoara mangaiere, urmeaza atacul si mai puternic al bolii".

Pentru ca pricina acestei boli se afla inlauntrul omului, iar nu in starea de singuratate. Atunci cand se cauta leacul pentru tamaduirea ei trebuie sa se aplece omul asupra sa, si sa nu-l caute in afara, in intalnirile cu ceilalti. Cel mai adesea, credinta ca poate primi ajutor de la ceilalti pentru usurinta lui, este cu totul desarta. Sfantul Isaac Sirul scrie cu privire la aceasta:
"Insanatosirea si leacul (akediei) izvorasc din liniste (isihia). Aceasta este mangaierea celui ispitit de ea. Dar din intalniri nu primeste niciodata lumina mangaierii si convorbirile cu oamenii nu-l tamaduiesc, ci-l odihnesc pentru o vreme, dar dupa acea se ridica impotriva lui cu si mai multa tarie. (...) Fericit este cel ce rabda acestea, ramanand in salasul sau".
Fireste, Parintii admit ca in anumite cazuri "este neaparat nevoie de un om luminat, cercat in acestea, ca sa se primeasca de la el luminare si intarire". Dar aceasta ramane o situatie de exceptie. Sfantul Nil Sorski spune si el ca uneori este nevoie de 
"omul mai cu pazire intru vietuire si mai folositor in vorbire, precum zice marele Vasile. Ca zice: de multe ori trandavirea fiind in suflet, ducerea catre unii la vreme potrivita si fara de vinovatie, grairea intr-o masura oarecare poate s-o strice poate sa o stice pe aceasta patima a trandavirii. Si nevoitorul intarindu-se putintel, mai cu dragoste se apropie de lupta. Iar a rabda intru liniste (isihia) mai de folos este, zic Parintii, cunoscand aceasta din cercare".
Cel mai mare folos ii vine omului din lupta de unul singur cu patima si din impotrivirea cu barbatie, pentru ca numai asa sufletul este incercat si intarit. De aceea Evagrie scrie:
 "Cand se ridica asupra ta duhul akediei, nu-ti parasi chilia si nu te feri de lupta cu el, la vremea potrivita, care-ti este de mare folos, caci, dupa cum se curata argintul si se albeste, tot asa sufletul tau se va lumina si se va face stralucitor",
 si inca:
"Sa nu-ti lasi chilia la ceasul incercarilor (...), ci intampina-i vitejeste pe toti cei care dau navala peste tine, si mai cu sema pe demonul akediei. Acesta, fiind cel mai apasator dintre toti, face sufletul foarte incercat". 
Iar Sfantul Isaac Sirul spune:
"Ferict este cel ce rabda acestea, ramanand in salasul sau. Caci va ajunge dupa aceasta in locas si in putere mare, cum zic Parintii".
Se cuvine sa stim ca impotrivirea fata de patima nu-si da indata rodul ei. La biruinta se ajunge in urma unei lupte indelungi si neincetate. Fireste ca tamaduirea ei cere inainte de toate multa rabdare si staruinta, virtutea rabdarii vadindu-se astfel unul dintre leacurile cele mai potrivite pentru ea.
"Akedia este indepartata prin rabdare," scrie Evagrie. 
Iar Sfantul Maxim Marturisitorul arata ca acest leac ne-a fost dat de Insusi Hristos:
"Moleseala (akedia), facandu-se stapana peste toate puterile sufletului, starneste deodata aproape toate patimile. De aceea este si cea mai grea dintre toate celelalte patimi. Bine zice, asadar Domnul, cand da doctoria impotriva ei: "Intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre" (Lc. 21, 19)".

Un alt leac esential care trebuie adaugat rabdarii este nadejdea.
"Calugarul cu nadejde tare junghie lenea, omorand cu sabia acesteia pe aceea", spune Sfantul Ioan Scararul. 
Iar Evagrie sfatuieste asa:
"Cand dam peste demonul akediei (...), semanand in noi bunele nadejdi, sa rostim descantecul acesta al sfantului David: "Pentru ce esti mahnit, suflete al meu, si pentru ce ma tulburi? Nadajduieste in Dumnezeu, ca-L voi lauda pe El; mantuirea fetei mele este Dumnezeul meu" (Ps. 41,16)".  
Nadejdea pe care se cuvine sa si-o sadeasca omul in suflet nu este numai aceea ca, mai devreme sau mai tarziu, va fi izbavit de patima si va ajunge la odihna, ci si nadejdea sigura a bunatatilor viitoare, care, asa cum arata Sfantul Ioan Scararul, este judecatoarea acestei patimi "si o omoara cu desavarsire".

Un al treilea leac este pocainta, intristarea dupa Dumnezeu si strapungerea inimii.
"Daca-si va aduce aminte omul de pacatele sale, Dumnezeu ii va fi ajutor in toate si va lua de la el trandavia", invata un Batran. 
"Sa fie legat acest tiran cu aducerea-aminte a pacatelor", indeamna Sfantul Ioan Scararul; 
si inca:
"Cel ce se plange pe sine nu cunoaste trandavia sufletului". 
Lacrimile de pocainta si plansul cel duhovnicesc sunt cu adevarat un leac foarte puternic.
"Akedia este indepartata prin lacrimi", arata Evagrie, 
si tot el spune:
"Plansul amarnic este leac puternic impotriva vederilor de noapte zamislite de akedie. Acest leac il da patimilor sale proorocul David, spunand: "Ostenit-am intru suspinul meu, spala-voi in fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele asternutul meu voi uda" (Ps. 6,6)".

Un alt remediu impotriva trandaviei sufletesti este "aducerea-aminte de moarte", lucrarea ascetica de temelie, care sta in a-si aduce aminte omul neincetat ca este muritor si ca in orice clipa poate veni moartea. Amintirea mortii se cuvine a fi insotita de cugetarea ca fiecare zi trebuie traita ca si cum ar fi cea din urma, sfat pe care Parintii il dau adeseori nu pentru a-l pregati pentru om pentru moarte, ci pentru a-l ajuta sa traiasca asa cum se cuvine. Gandul mortii face ca omul sa nu risipeasca timpul, atat de pretios pentru mantuirea sa, ci "sa rascumpere vremea", dupa cum spune Apostolul (Efes. 5, 16), si sa traiasca in chip duhovnicesc fiecare clipa a vietii sale, sa se fereasca de pacat, sa implineasca poruncile si sa se predea cu totul lui Dumnezeu. Amintirea mortii este indeosebi folositoare in vindecarea akediei, in care este lipsita de grija pentru mantuire, toropeala duhovniceasca, trandavie in lucrarea virtutii si care-l mana pe om la lucrari si la intalniri cu semenii lipsite de orice folos, care, din punct de vedere duhovnicesc, sunt o adevarata pierdere de timp. Astfel,
"l-au intrebat odata pe un batran: Cum de nu te deznadajduiesti? Si a raspuns: Pentru ca astept sa mor in fiecare zi". 
Iar Sfantul Antonie cel Mare invata:
"Spre a nu ne face nepasatori, e bine sa cugetam la spusele Apostolului: "Mor in fiecare zi" (1 Cor. 15,31). Caci daca am trai si noi ca cei ce mor in fiecare zi, n-am pacatui. Iar ceea ce se spune prin aceasta trebuie s-o intelegem asa: sculandu-ne, in fiecare zi sa socotim ca nu vom ramane in viata pana seara, si cand ne culcam sa socotim ca nu ne vom mai scula". 
Evagrie, in Antiretic, sfatuieste ca, impotriva gandurilor aduse de akedie, sa rostim aceste versete din Scriptura:
 "Omul ca iarba, zilele lui ca floarea campului; asa va inflori. Ca vant a trecut peste el si nu va mai fi si nu se va mai cunoaste inca locul sau" (Ps. 102, 15-16) si:
"Zilele noastre pe pamant nu sunt decat o umbra" (Iov 8, 9). 
"Nu sunt, oare, zilele mele destul de putine?" (Iov. 10,20).
 Si aminteste de sfatul parintelui sau duhovnicesc:
"Sfantul si preaincercatul nostru invatator spunea asa: Calugarul trebuie sa se tina tot timpul gata, ca si cum ar muri a doua zi. (...) astfel, spunea el, smulge gandurile akediei si se face mai ravnitor (...)." 
Lucrul acesta este de folos pentru ca, asa cum arata Evagrie in alta parte, demonul akediei "ii infatiseaza calugarului cat de lunga este viata" si cat de grele si nesfarsite sunt "chinurile ascezei", insuflandu-i dezgust fata de osteneala duhovniceasca si gandul ca nu poate implini multimea nevointei care-i sta inainte.

Frica de Dumnezeu este si ea un remediu puternic impotriva acestei patimi:
"Nimic nu poate alunga asa de mult trandavia ca frica (de Domnul)", spune Sfantul Ioan Scararul.

Printre leacurile prescrise de Parinti este si lucrul de mana. Intr-adevar, munca il fereste pe om de plictisul, toropeala si nestatornicia la care-l impinge aceasta patima si care sunt starile ei alcatuitoare. Munca il ajuta sa dobandeasca anumite calitati: staruinta si statornicia in lucrare, atentia si efortul sustinut, atat de necesare pentru viata sa duhovniceasca si pe care akedia incearca sa le spulbere. Prin ea omul se impotriveste direct trandaviei, o forma a akediei si izvor de nenumarate rele pentru suflet. Sfantul Casian vorbeste indelung despre lucrul mainilor ca remediu impotriva akediei pe care el o arata indeosebi sub aceasta forma, a trandaviei, referindu-se indeosebi la invatatura Sfantului Pavel:
"Fericitul Apostol, fie ca vazuse aceasta boala nascuta din duhul nelinistii furisandu-se chiar atunci, fie, prevazand prin descoperirea Duhului Sfant, ca se va ivi mai tarziu, se grabeste ca un adevarat doctor al sufletului s-o previna prin medicamentele mantuitoare ale poruncilor sale. De aceea, scriindu-le tesalonicenilor, ca cel mai priceput si desavarsit medic, mai intai sustine slabiciunea suferinzilor prin tratamentul blajin si usor al cuvantului. Pornind de la dragoste, pentru care ii lauda, le potoleste durerile ranii ucigatoare printr-un medicament mai usor, pentru ca, odata trecuta furia bolii, sa poata suferi si doctorii mai tari". 
Dupa ce arata acest fel plin de bunatate si intelepciune cu care Sfantul Apostol isi incepe cuvantul vindecator de suflet, Sfantul Parinte lumineaza sfaturile date de Apostol, care sunt in fapt leacurile acestei patimi:
1) "Si sa ravniti, ca sa traiti in liniste" (cf.  Tes. 4, 11), adica comenteaza Sfantul Parinte, "ramaneti in chiliile voastre si nu va lasati tulburati de felurite zvonuri care se nasc din dorintele si taifasurile celor ce lenevesc";
2)"sa faceti fiecare cele ale sale"(cf. 1 Tes. 4,11), adica "sa nu doriti sa cercetati, din curiozitate, faptele lumii si sa nu iscoditi felul de viata al altora, in loc sa va dati osteneala spre indreptarea voastra si spre cultivarea virtutilor";
3)"si sa lucrati cu mainile voastre, precum v-am dat porunca" (cf. 1 Tes. 4,11).

Apoi Sfantul Ioan Casian aminteste si talcuieste cuvantul Sfantului Apostol, prin care acesta se da drept pilda de buna purtare:
"Caci voi insiva stiti cum trebuie sa va asemanati noua, ca noi n-am umblat fara randuiala (...), ci cu munca si cu truda, am lucrat noaptea si ziua, ca sa nu impovaram pe nimeni dintre voi" (2 Tes. 7-8). 
Iar dupa ce citeaza urmarea acestui verset, in care Apostolul ii pomeneste pe cei ce "umbla fara randuiala, nelucrand nimic, ci iscodind" (2 Tes. 3,11), sfantul Parinte arata ca Apostolul
"se grabeste sa aduca cuvenita curatie (...). Se intoarce din nou la inima de parinte iubitor, sau de medic compatimitor, si aduce printr-un sfat sanatos lecuire fiilor sai celor suferinzi, zicand: "Unora ca acestia le poruncim si-i rugam, in Domnul nostru Iisus Hristos, ca sa munceasca in liniste si sa-si manance painea lor!" (2 Tes. 3, 12); Prin  mantuitoarea povata a muncii a tratat, ca cel mai priceput medic, cauzele atator plagi care decurg din trandavie, stiind ca si celelalte boli, care se inmultesc din aceeasi tulpina, pot fi indata stinse, o data ce a fost suprimata cauza maladiei principale". 
Totodata, Sfantul parinte arata ca, in afara valorii tamaduitoare, sfaturile Apostolului au si un rost prevenitor: 
"Totusi, ca medic patrunzator si prevazator, doreste nu numai sa vindece ranile celor suferinzi, dar si celor sanatosi le da la fel povete potrivite pentru a-si pastra o nestirbita sanatate".
Incheindu-si invatatura in aceasta privinta, Sfantul Ioan Casian il da drept pilda pe Avva Pavel care, cu toate ca avea hrana asigurata de o mica gradina, iar orasul era prea departe ca sa merite sa-si vanda roadele muncii,
"isi impunea totusi o munca zilnica neintrerupta, ca si cum din asta ar fi trebuit sa-si asigure traiul. Iar dupa ce-si umplea pestera cu munca intregului an, dadea foc, sa arda tot ce stransese cu grija neostoita"; si conchide: "In felul acesta, dovedea el ca monahul nu poate sta locului fara sa-si puna in lucrare mainile, nici sa se inalte vreodata pe culmea desavarsirii, si chiar daca nicio nevoie de hrana nu l-ar sili sa faca aceasta, el totusi s-o indeplineasca numai pentru curatia inimii, pentru statornicirea gandurilor, pentru a ramane intruna in chilie si pentru a dobandi o izbanda deplina asupra nelinistii". 

In sfarsit, rugaciunea este marele leac al akediei, pentru ca numai cu ajutorul harului dumnezeiesc poate fi omul izbavit cu totul de aceasta patima, iar harul se dobandeste daca este cerut in rugaciune. Fara rugaciune, toate celelalte leacuri raman lipsite  de folos deplin si numai din ea isi trag ele virtutile tamaduitoare. De aceea, razboirea cu aceasta patima, impotrivirea fata de ea, rabdarea de care trebuie sa dea omul dovada, taria nadejdii, intristarea cea cuvenita, plansul, amintirea mortii, lucrul mainilor, toate trebuie insotite de rugaciune, care le intemeiaza pe credinta in Dumnezeu si care face ca ele sa nu ramana simple mijloace omenesti de lupta cu patima.

Dar akedia prin insasi natura ei, il impiedica pe om sa alerge la rugaciune si-l face sa renunte la ea. De aceea, el trebuie sa se impotriveasca acestei ispite si sa continue sa se roage, daca n-a incetat sa o faca, sau sa se reintoarce la ea, daca intre timp a parasit-o. Si pentru ca akedia ingreuneaza si trupul o data cu sufletul, Parintii sfatuiesc ca rugaciunea sa fie insotita de matanii, care-l scot din toropeala si ingreunare aduse de aceasta patima. Astfel, Sfantul Simeon Noul Teolog indeamna:
 "Cunoscand deci pricina si izvorul de unde ti-au venit acestea, intra cu sarguinta in locul obisnuit al rugaciunii tale si cazand la iubitorul de oameni Dumnezeu, roaga-te din inima cu suspine, intru durere si lacrimi, cerand izbavirea de povara trandaviei si a gandurilor rele; si ti se va da degraba tie, celui ce bati si staruiesti cu osteneala, izbavirea de acestea".
Indeosebi cantarea de psalmi este foarte folositoare in tamaduirea  akediei, ca si rugaciunea inimii, cu trezvie si luare-aminte, dupa cum arata Sfantul Diadoh al Foticeei:
"De aceasta patima molesitoare si aducatoare de toropeala vom scapa de ne vom tine cu tarie cugetul nostru intre hotare foarte inguste, cautand numai la pomenirea lui Dumnezeu. Caci numai intorcandu-se astfel mintea la caldura ei va putea sa se izbaveasca fara durere de aceasta imprastiere nesocotita". 

Dupa biruirea akediei, omul cunoaste un moment de ragaz in razboiul duhovnicesc. Pentru ca, intr-un anume fel, in ea sunt cuprinse toate patimile, odata nimicita, nici o alta patima nu se iveste indata dupa stingerea ei.
"Acest demon nu este urmat indeaproape de nici un altul; o stare de liniste... cuprinde sufletul dupa incheierea bataliei", spune Evagrie.
Iar pe langa odihna si pace, un alt rod al biruirii ei este "bucuria de nespus" de care se umple sufletul omului.

Sursa:  "Terapeutica bolilor spirituale" de Jean-Claude Larchet

PAGINI WEB:

Florilegiu duhovnicesc - Sfantul Siluan Atonitul


Sfinte Preacuvioase Parinte Siluan, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!


TROPARE

Propovaduitor al iubirii lui Hristos, lumii intregi ai fost dat, de trei ori fericite, intre cuvantatorii de Dumnezeu cel prea duios, caci pe Cel smerit si bland ai văzut si inima Aceluia o ai cunoscut. Pentru aceasta, prin graiurile tale toti luminandu-ne, proslavim Duhul, Carele pe tine-au proslavit.(Tropar, gl.3)






Împodobit-ai, Părinte, Muntele Atho­nului, mai presus de fire vieţuind, şi cea a Duhului ai arătat nouă, dumne­zeiasca lucrare; pentru aceasta, cu cu­viinţă cinstind pomenirea ta, Siluane, din inimă slăvim pre Cela ce pre tine Bisericii mare propovaduitor al lui Hristos te-au dat.(Tropar, gl.5)

PARACLISUL SF. SILUAN ATONITUL






PAGINI WEB:
http://ro.orthodoxwiki.org/Siluan_Athonitul
http://siluan.trei.ro/
http://www.razbointrucuvant.ro/2010/09/23/sfantul-siluan-cuvinte-alese-cuvinte-esentiale-pentru-mantuirea-noastra/
http://www.razbointrucuvant.ro/2010/09/23/jean-claude-larchet-ne-talcuieste-cuvantul-providential-primit-de-sfantul-siluan-tine-ti-mintea-ta-in-iad-si-nu-deznadajdui/
http://blog.patermihail.ro/arhive/1322
http://calindragan.wordpress.com/2010/09/22/buchet-dedicat-sfantului-siluan-athonitul/ 
http://calindragan.wordpress.com/2009/09/23/colec%C8%9Bie-de-icoane-ale-sf-siluan-atonitul/ 
http://tainacasatoriei.wordpress.com/2010/09/23/audio-intre-iadul-deznadejdii-si-iadul-smereniei/
http://prieteniisfmunteathos.wordpress.com/2007/11/26/sfantul-siluan-athonitul-despre-smerenie/
http://www.scribd.com/doc/11748821/Siluan-Athonitul-Intre-Iadul-Deznadejdii-Si-Iadul-Smereniei
http://saraca.orthodoxphotos.com/rugaciuni/slujba_sf_siluan.htm
http://saraca.orthodoxphotos.com/acatiste/acatistul_sf_siluan.htm

http://silouan.narod.ru/indexe.html

miercuri, 22 septembrie 2010

Indemn la rugaciune in vremurile tulburi pe care le traversam

Fraților!

Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toți cei care puneți suflet și vă implicați în rezolvarea și lămurirea unor probleme arzătoare cu care ne confruntăm noi, românii, în timpurile de acum.

Am aflat că, în data de 15 septembrie, s-a pus pe site-ul Război întru Cuvânt, o parte dintr-un interviu pe care l-am dat anul trecut celor de la România Actualități. Aș dori ca, în completarea celor pe care le-am spus atunci, să mai fac unele mici precizări și, totodată, să dau un răspuns celor care întreabă ce este de făcut.

Chiar dacă nu văd care este legătura dintre cip și 666, asta nu înseamnă că recomand să se ia actele biometrice. Cine se poate descurca fără ele, bine face. Cu cât se încetinește funcționarea acestei mașinării malefice (pe care unii o numesc pușcăria mondială), cu atât este mai bine.

Nu trebuie să uităm însă că, de multe ori, în istoria popoarelor creștine, Dumnezeu a îngăduit pierderea libertății exterioare, atunci când majoritatea creștinilor nu au mai avut râvnă să lupte pentru libertatea interioară. Cine este liber interior nu transmite panică, nu transmite un duh negativist, ci prezența și demersurile lui aduc ceva din pacea lui Hristos, chiar dacă se confruntă cu probleme foarte grave.

La această stare de echilibru trebuie să ne străduim cu toții să ajungem. De asemenea, cred că nu s-au folosit nici pe departe toate mijloacele de ordin civic, juridic etc. pentru a fi blocată inițiativa introducerii actelor biometrice, așa cum s-a reușit de exemplu în Anglia sau în Serbia. Oare noi, creștini, nu purtăm nici o vină pentru această stare de amorțire și nepăsare? Oare noi, creștinii, în plan duhovnicesc, nu avem nici o vină pentru toată situația deplorabilă în care se află țara noastră? Puteți să fiți siguri că, dacă în viața noastră creștinească, am fi avut mai multă pocăință și smerenie, Dumnezeu nu ne lăsa să ajungem aici.

De aceea adresez tuturor următoarea rugăminte: să încercăm cu toții, măcar pentru 40 de zile, să respectăm un program foarte simplu de viață duhovnicească.

În primul rând să-i cerem zilnic lui Dumnezeu, cu insistență, să ne ajute să-i iertăm pe toți cei față de care avem gânduri de dușmănie, de supărare.

În al doilea rând să zicem zilnic trei rugăciuni de pocăință, scurte și foarte frumoase, pe care le puteți citi mai jos. Vă rog să adresați acest îndemn la cât mai multă lume.

De la un asemenea program trebuie începută orice acțiune în exterior.

Nimeni să nu-și piardă încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu!

Cu dragoste,

ieromonah Teofan Popescu, Putna
21 septembrie 2010




Rugăciunea lui Manase, împăratul iudeilor

(de la Pavecerniţa Mare, variantă prezentă în ceasloavele româneşti din secolul al XVIII-lea până cel puţin în perioada interbelică)

Doamne, Atotputernice, Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, şi al seminţiei lor celei drepte, Carele ai făcut cerul şi pământul cu toată podoaba lor, Cela ce ai legat marea cu cuvântul poruncii Tale, Cela ce ai încuiat adâncul şi l-ai pecetluit pre el cu înfricoşat şi slăvit numele Tău, de Carele toate se tem şi se cutremură de faţa puterii Tale. Că nesuferită este mare cuviinţa slavei Tale şi nerăbdată mânia îngrozirii Tale celei asupra păcătoşilor, şi nemăsurată şi neurmată este mila făgăduinţei Tale. Căci Tu eşti Domn Înalt, Milosârd, Îndelung-răbdător şi Mult-milostiv, şi-Ţi pare rău de răutăţile oamenilor.

Tu, Doamne, după mulţimea bunătăţii Tale, ai făgăduit pocăinţă şi iertare celor ce greşesc Ţie şi cu mulţimea îndurărilor Tale ai hotărât pocăinţă păcătoşilor spre mântuire.

Tu, dar, Doamne, Dumnezeul Puterilor, n-ai pus pocăinţă drepţilor, lui Avraam şi lui Isaac şi lui Iacov, celor ce nu au greşit Ţie, ci ai pus pocăinţă asupra mea, păcătosului, pentru că am greşit mai presus decât numărul nisipului mării.

Înmulţitu-s-au fărădelegile mele, Doamne, înmulţitu-s-au fărădelegile mele şi nu sunt vrednic să privesc şi să văd înălţimea cerului, pentru mulţimea nedreptăţilor mele. Gârbovit sunt de multe legături de fier, cât nu pot să-mi ridic capul şi nu-mi este mie slăbire, pentru că am întărîtat mânia Ta şi rău înaintea Ta am făcut nefăcând voia Ta şi nepăzind poruncile Tale.

Şi acum plec genunchii inimii, trebuindu-mi bunătate de la Tine: greşit-am, Doamne, greşit-am, şi fărădelegile mele eu le ştiu. Ci mă cuceresc, rugându-mă: slăbeşte-mă, Doamne, slăbeşte-mă şi nu mă pierde pre mine cu fărădelegile mele, nici în veac ţiind mânie să te uiţi la răutăţile mele, nici să mă osândeşti între cele mai de jos ale pământului.

Pentru că Tu eşti, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc şi întru mine să arăţi toată bunătatea Ta, că fiind nevrednic să mă mântuieşti după multă mila Ta şi Te voi lăuda în toate zilele vieţii mele. Căci pe Tine Te laudă toată Puterile cereşti şi a Ta este slava în vecii vecilor. Amin!



Rugăciune de pocăinţă către Domnul nostru Iisus Hristos

(fragment adaptat dintr-o rugăciune din secolul al XV-lea)

Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, Cel singur milostiv şi lesne iertător, Izvorul milei, Noianul cel neîmpuţinat al iubirii de oameni, Cel ce nu ai venit să chemi pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. Primeşte-mă pe mine, Tu, Cel ce i-ai poruncit lui Petru, întâiul dintre ucenicii şi Apostolii Tăi, ca să ierte de şaptezeci de ori câte şapte păcatele, arătând nemărginirea bunătăţii şi a iubirii Tale de oameni şi deschizând cu milostivire şi îndurare uşa pocăinţei tuturor celor care au păcătuit, dăruindu-le vreme de întoarcere şi alungând deznădejdea.

Doamne Iisuse Hristoase, primeşte-mă pe mine cel ce mă întorc cu lacrimi şi cu suspine şi mă căiesc pentru cele greşite şi cer iertare. Pleacă-Te spre rugăciunile şi cererile mele. Milostiveşte-Te ca un milostiv, îndură-Te ca un îndelung-răbdător, miluieşte-mă ca un iubitor de oameni şi-mi iartă mie toate câte am păcătuit Ţie. Primeşte-mă pe mine robul Tău, care Îţi mulţumesc că nu m-ai pierdut până acum pentru fărădelegile mele, şi-Ţi cer dezlegare şi iertare pentru cele greşite de mine. Şi Te rog ca de acum înainte să mă întăreşti întru credinţa, nădejdea şi dragostea Ta şi să mă păzeşti neclintit de toate meşteşugurile şi năpădirile vicleanului, ca să nu mă răpească răutatea spre prăpastia pierzării, nici să mă fac vânat vrăjmaşului.

Doamne Iisuse Hristoase întăreşte-mă să fac voia Ta şi să împlinesc poruncile Tale. Spală-mă cu desăvârşire de spurcăciunea păcatului şi curăţeşte-mă de toată duhoarea cea pătimaşă, de necurăţia şi întinăciunea trupului şi a duhului. Şi-mi dăruieşte linişte statornică şi pace adâncă a gândurilor, ca prin toate acestea îndulcindu-mă de binefacerea Ta, de îndelunga-răbdare şi de bunătatea Ta cea nemăsurată şi dobândind din destul mila Ta cea dumnezeiască, să mulţumesc, să laud şi să slăvesc Numele Tău cel Preasfânt şi al Celui fără de început al Tău Părinte şi al Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.



Rugăciune pentru izbavirea de Antihrist a Sfântului Anatolie († 1922) de la Optina


Să mă izbăveşti, Doamne, de cursele vicleanului şi urâtorului de Dumnezeu, antihrist, celui ce va să vină curând şi ascunde-mă de răutatea lui în pustia cea tainică a mântuirii Tale. Dăruieşte-mi, Doamne, putere şi bărbăţie ca să mărturisesc cu tărie Numele Tău cel Sfânt, să nu fug de frica diavolului şi să nu mă lepăd de Tine, Mântuitorul şi Răscumpărătorul meu, nici de Sfânta Ta Biserică.

Dăruieşte-mi, Doamne, şi ziua şi noaptea, plângere şi lacrimi pentru păcatele mele şi Te îndură de mine, Doamne, în ceasul Înfricoşătoarei Tale Judecăţi ! Amin.


Va mai propunem sa adaugam si:


.. sau orice alte rugaciuni ale Bisericii si catisme din Psaltire. Ar fi bine sa ne organizam, pe cat este cu putinta, si in grupuri de rugaciune care sa se faca la aceeasi ora. Pentru cei din Romania am propune orele 22 sau 23 pentru aceasta rugaciune comuna. Cei din Diaspora ar trebui sa stabileasca separat, in functie de fusul orar specific. Iar din timpul Postului Nasterii Domnului am putea incepe, cu ajutorul lui Dumnezeu si cu binecuvantarea duhovnicilor fiecaruia, o randuiala mai intensiva de post, pocainta si de rugaciune continua.


Rezistenta noastra, atat cat mai e posibila, trebuie dusa insa avand ca baza continua “starea de prezenta”, rugaciunea cat mai deasa si mai intensa, lupta de zi cu zi cu propriile patimi, lupta pentru renuntarea la pacat, la viata lumeasca si la tot ceea ne stapaneste si ne impiedica sa dobandim si sa pastram harul Duhului Sfant. Si sa nu uitam, cand omeneste, singuri, putem face prea putin, in schimb, duhovniceste si impreuna, putem face chiar ceva care sa conteze inaintea lui Dumnezeu:

Ca uite cum e: asa lucreaza Duhul Sfant la crestini: trebuie sa ascultam a nu ne razboi – eu si cu tine si cu acela, noi avem aparte. Nu, ca sa spun… adica Duhul Sfant asa lucreaza, daca noi avem smerenie si trebuie sa ascult, si daca conducerea gaseste o metoda, ori poate ingaduit de Dumnezeu, atuncea noi trebuie sa ne rugam pentru conducatori, sa-i lumineze Duhul Sfant si cu cat ne rugam, Duhul Sfant va lumina mintea lor, ca sa spuna asa: adevarul e aicea, cum spun amu: cei mici sa respecte pe cei mari. Iar cei mari sa aiba mila de cei mici. (…) Ca daca e ingaduit de la Dumnezeu, aiestea vin din cauza pacatelor: nu ne ducem la Biserica, ne invatam a ne dusmani, ne tragem la judecati, ca[u]tam fiecare sa luam viata fiecaruia. Vai de mine, suntem de plans! (Parintele Proclu Nicau)

Domnului sa ne rugam: Doamne, miluieste!

…pentru ca milostiv, bland si lesne iertator sa ne fie bunul si iubitorul de oameni Dumnezeul nostru si sa intoarca toata mania care se porneste asupra noastra, sa ne izbaveasca de mustrarea Lui cea dreapta care este asupra noastra si sa ne miluiasca pe noi…”

Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/2010/09/21/indemn-la-rugaciune-staruitoare-in-vremurile-tulburi-pe-care-le-traversam/