sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Aspazia Otel Petrescu si Demostene Andronescu despre poezia creata in detentie. Versuri de Radu Gyr


  Cuvântdin cartea Poeții după Gratii 

de Aspazia Otel Petrescu


Motto: Luând pe umeri crucea, strânge-o cu putere
Şi du până la sfârşit chinul încercărilor,
Sfâşierea durerilor şi primeşte cu bucurie
Piroanele – întristărilor, ca pe o comoară a slavei.
Şi aruncat în fiecare zi în lăncile ocărilor
Şi lovit cu pietrele tuturor necinstirilor
Vărsând lacrimi de sânge
(Că totul izbuteşte plânsul de fiecare zi)
Vei fi mucenic.”
Cuv. 18, Simion Noul Teolog

Bună dimineaţa, Românie profundă! Azi ţi se face un dar deosebit pe care, după smerita mea părere, ar trebui să-l primeşti cu emoţionatele tale bătăi de inimă, drept aplauze pentru cei care în bezna temniţelor flămânde au făurit din flăcările durerii, pe nicovala suferinţei, candele de lumină pentru un veac românesc.

Este vorba despre o antologie selectivă a poeziilor făurite în închisoare, un adevărat monument de cultură, un templu în care suferinţa s-a cununat cu sufetul poetului, sacerdot fiind blândul Iisus, iubirea cea neînserată şi jertfelnică, viaţă, cale şi adevăr pentru nefericiţii întemniţaţi.

Aş dori să spun câteva cuvinte despre poeţii închisorilor, sărmane şi necuprinzătoare cuvinte, pentru aceşti îngeri, luminiţe calde şi strălucitoare în iadul întunecat al temniţelor.

Deşi ar susţine concludent afirmaţia de mai sus, mi se pare neavenit să rememorez acum caznele prin care au trecut toţi chinuiţii din temniţele comuniste: anchete chinuitoare, bătăi crunte, torturi grozave, de neimaginat pentru o minte normală, foame, frig, murdărie, teroare, dispreţ, umiliri degradante, muncă transformată în supliciu, pretexte infame pentru pedepse cumplite, cu un cuvânt: toată gama satanic diversificată în silnicii sadice. Nicio fiară n-ar fi putut îndura atâtea răni şi atâta nefericire.

Cred, însă, că e necesar să subliniez o latură importantă a descompunerii organizată pentru imbecilizarea persoanei. Pentru un scop atât de infam s-a pus la punct un program infernal, care şi-ar fi atins scopul dacă nu am fi luptat împotriva unui astfel de asalt al urii distructive. Deţinutului politic i s-au tăiat toate posibilităţile de a rezista muncii de imbecilizare: a fost lăsat fără legătură cu familia, fără orice fel de mijloc de cultură, ca, de exemplu, cartea, fără hârtie şi fără creion (s-au aplicat pedepse crunte pentru o mină de creion de un centimetru sau pentru un petec de hârtie cu puţin mai mare decât un timbru), a fost interzisă în celulă orice manifestare care ar fi putut întreţine o atmosferă spirituală etc.

În toiul urii dezlănţuite noi am luptat să ne disciplinăm asceza impusă şi să oprim efectele de imbecilizare, prin metodele noastre de rezistenţă. Am înţeles că slujirea unui ideal sfânt se face prin jertfă, iar jertfa este voluntară, şi se face prin iubire. Cea mai apropiată formă de iubire şi la îndemâna noastră era rugăciunea. Prin rugăciune am reuşit să aducem în prezentul nostru nefericit frânturi de timp pe care le trăiam ca pe o fericire. Acest miracol se făcea prin rugăciunea în comun. În timpul rugăciunilor comune nu mai simţeam povara recluziunii, ieşeam din teroare şi din abandon. Ne scufundam într-un ocean de pace şi de frumuseţe, acolo, între hâdele ziduri ce se transformau miraculos în spaţiu binecuvântat. Clipa trăită în timpul rugăciunii în comun se dilata până la infinit, celula se făcea cer, se făcea biserică.

Pentru a ajunge la sentimentul de comuniune, de solidaritate în luptă şi suferinţă, o contribuţie colosală a avut poezia creată în detenţie şi care, pe căi diverse, unele chiar miraculoase, a circulat prin toate închisorile. Poeţii închisorilor au fost apostolii care au făurit un climat de frăţietate, de trăiri comune, de plâns împreună, de suferit şi de răbdat împreună, de visat şi de sperat împreună, de retrăit amintiri împreună. Datorită lor, „lacrima se făcea floare, împodobind amintirile”.

Datorită lor am descoperit calitatea harică, mistică, duhovnicească a suferinţei sublimată în felul acesta prin poezia lor, prin iubire şi mai ales prin rugăciune. Ei au contribuit enorm la salvarea noastră şi ne-au condus prin trăirile lor la transfigurarea suferinţei. Am învăţat să acceptăm suferinţa ca pe un dar divin şi prin aceasta i-am dat un sens transcendental. Am înlocuit clipele de revoltă cu o trăire în duh, durerea a primit un sens înalt, sublim, salvator.

Versurile poeţilor întemniţaţi, tâşnite din flăcările suferinţelor şi desăvârşite pe nicovala durerii, s-au constituit în candele de iluminare pentru toţi cei ce îndurau aceeaşi restrişte. Zidurile au început să vorbească o limbă ciudată în puncte şi liniuţe în sistemul „Morse”. Ţevile reci ale caloriferelor au devenit culoare de cuvinte fierbinţi, versurile şi cadenţele lor au devenit bătăi de inimi înfrăţite.

Nu este cuvânt să poată tălmăci cât de alinător era, într-un izolator infam, să-ţi culci capul pe o metaforă de Radu Gyr, să te acoperi cu plapuma unui vers de Nichifor Crainic, să îl iei de mână pe Ciurunga şi să suspini eliberat de însingurare, sărutând odată cu Vasile Voiculescu picioarele Îngerului durerii:

„Oprită să urce în ceruri vreodată, Durerea n-are aripi să-şi facă vânt, Ci calcă peste lespezi, încovoiată, Înger pururi încătuşat de pământ.
Adâncu-i glas n-ajunge la stele… Braţele-i vântură cenuşă şi lut Presărându-le peste răni grele. Dar Domnul a ales-o de la-nceput.
În ochii ei luceşte încă neînţeleasă Lumina, semnul lui izbăvitor, Şi a pus-o mai presus, crăiasă Şi pildă, îngerilor tuturor.
Ea nu ştie… dar când somnul o doboară În miezul nopţii şi-al tăcerii, Marii îngeri pe pământ coboară Şi se pleacă de sărută picoarele durerii.”

Îngeri ai durerii, aceştia au fost poeţii închisorilor, atât pentru noi, cei neloviţi de harul poeziei, cât şi pentru ei înşişi.

Credeţi că le-a fost uşor să urzească pentru noi şi pentru vecie versuri scrise cu „mistrii muiate în rană”? Ei nu au avut creioane şi nici hârtie, această infamă restricţie făcea parte din planul de imbecilizare pus la punct cu deosebită rigoare de fiarele urii, care, insultător pentru muncitorime, se intitula „proletară”. Instrumentele cu care au conceput versuri cutremurătoare au fost gândul şi memoria. Condeiul cu care au fost scrise versurile a fost gândul, şi foaia pe care acestea s-au transcris a fost memoria. O idee, un sentiment, o emoţie, o amintire, o trăire profundă se înveşmântau în cuvinte, în gând. Se organizau în vers tot în gând şi apoi versul se imprima, prin repetare, în memorie. Acesta odată însuşit, un alt vers se alcătuia în acelaşi fel în gând şi se alătura celuilalt prin repetare în memorie. Astfel se alcătuia strofa, poezia care, din repetare în repetare, se închega integral în plan mental. De aceea, multe poezii concepute în temniţă au rămas în forma lor frustă, fără îndelungă şi sofisticată elaborare. Poezia terminată era mărturisită colegilor de celulă, fiind imediat însuşită prin memorare şi apoi, prin mijloace ingenioase şi pline de curaj, versurile îşi luau zborul spre alţi confraţi, fraţi şi surori de suferinţă.

Astfel, prin memoria unora şi altora, s-au păstrat mărturii despre ce a însemnat teroarea comunistă, dezlănţuită fără încetare în hăul temniţelor, gheenă în care a ars fără încetare SUFERINŢA.

Aspazia OŢEL PETRESCU





Formula AS: Poetul temnitelor comuniste - Demostene Andronescu

 
"Daca n-as fi reusit sa fac poezie in inchisoare, as fi murit"

Nascut la 3 decembrie 1927, la Cimpuri, judetul Vrancea, la granita dintre spiritul contemplativ moldovenesc si neastamparul muntenesc, Demostene Andronescu este un amestec rar de poet si luptator, de visator liric si om al faptelor. Firea lui de cavaler medieval l-a oprit sa fie "cuminte" in fata tavalugului comunist si totodata l-a salvat de la pieire in temnitele prin care a suferit vreme de 12 ani. Fost copil de trupa, si-a facut studiile medii si superioare in Bucuresti. In 1952 a absolvit Facultatea de Istorie, dar numai in 1969 i s-a permis sa-si sustina licenta. Ani in sir a fost nevoit sa faca munca necalificata, abia in 1972 primind un serviciu potrivit cu pregatirea sa. Intre 1952 si 1964, cu o intrerupere de cateva luni, a fost detinut politic, trecand pe la Jilava, Gherla si Aiud. Dupa eliberare, Securitatea a continuat sa-l hartuiasca, pana in decembrie 1989. In 1995, si-a vazut publicate versurile din inchisoare (Peisaj launtric, Ed. Puncte Cardinale, Sibiu), iar in anii din urma, i-au aparut volumul de memorii din temnita, Reeducarea de la Aiud, si cel de publicistica, De veghe la cumpana veacurilor (Ed. Christiana, Bucuresti). Este considerat cel mai de seama poet al inchisorilor comuniste in viata.

"In urma lor, pe gloaba mea"

- Domnule Demostene Andronescu, astazi stim ca in temnitele din Romania comunista s-a dezvoltat un fenomen unic si uimitor: cel al poeziei din inchisori. In conditii de tortura fizica si psihica permanenta, oamenii si-au gasit libertatea, alinarea si speranta intr-un vers. Cum a fost posibil?

- In detentie, omul moare intai sufleteste. Nemaiavand nici un licar de viata spirituala, se prabuseste in depresie, disperare, ura, apoi cedeaza si fizic. Ca sa se salveze, multi s-au indreptat, mai degraba instinctiv, spre tot felul de activitati spirituale. S-au salvat mai intai cei care au avut vocatia rugaciunii, dar nu toti putem trai rugaciunea ca pe o flacara interioara, care sa le dea puterea de a merge mai departe. Si atunci, cei mai slabi rugatori am coborat cu o treapta mai jos, de la etic la estetic, de la rugaciune la poezie. Poezia fiind mai usor de pastrat in minte, a devenit, alaturi de rugaciune, una din formele de viata spirituala a detinutilor.
Rasplatit pentru suferinta, cu har poetic si stima celor din jur
 
- Era doar o forma de rezistenta particulara sau si colectiva? Poeziile circulau de la unii la altii, va intareau?

- Mai intai era o forma de rezistenta personala. Cel putin eu, daca n-as fi reusit sa gasesc acest mod de a ma exprima, n-as fi supravietuit. Sigur ca impartasirea unor versuri crea o anumita relatie intre oameni si ii vedeai pe unii cum se lumineaza la fata, cum traiesc poezia, cum sunt imbarbatati de ea. Apoi, cei cu memorie buna se simteau utili daca invatau versurile si le transmiteau prin codul Morse celorlalti detinuti. In felul acesta, poezia a ajuns sa ne dea tuturor, alaturi de rugaciune, o intensa energie spirituala. Stiam pe dinafara cateva poezii de Radu Gyr si Lucian Blaga, care imi redau moralul si increderea. Cand eram dezolat si dezarmat, cel mai adesea spuneam poezia "Cavalcada", a lui Gyr, si imediat imi recapatam puterile.
 
"In freamat lung de mare treapat/ pe armasari de-arama grea,/ gonind s-ajunga pan la capat,/ inalti, cu pumnul pe plasea,/ atatia trec si rad cum schioapat/ in urma lor, pe gloaba mea./ In urma lor pe gloaba mea!// Galopul lor inghite poste,/ potcoava sfarma cremenea,/ sau scoala smarcuri sa ma-mproste/ cu smoala-i putreda si rea,/ caci m-au lasat la zeci de poste/ in urma lor, pe gloaba mea./ In urma lor pe gloaba mea!// Nu-i poticneste-n drum nici sete,/ nici rani nu-si spala la cismea,/ nici muntii nu le stau perete./ Eu cad in fiece valcea,/ las zdrente-n fiece scaete,/ julit ma urc pe gloaba mea./ In urma lor pe gloaba mea!// Si cum merg cetele buimace/ spre nicaieri, spre nimenea,/ se-afunda goana in baltoace/ si cade primul frant din sa./ Pe langa santu-n care zace/ eu trec la pas cu gloaba mea./ In urma lor pe gloaba mea!// Si rand pe rand incep sa cada,/ le suna zaua a tinichea,/ eu n-am nici zale, n-am nici spada,/ dar cred intr-un crampei de stea;/ si-n timp ce corbii vin sa-i roada/ taras ma urc pe gloaba mea./ Naintea lor pe gloaba mea!".
 
Aceasta poezie era pentru mine "dovada" si suprema incurajare ca voi depasi toate greutatile, mergand tenace pe drumul meu, asa cum pot, dar urmarind un crez. Imi dadea o putere de nedescris, ma scotea din impas. La fel simteam si cand compuneam poezii.

"Poeziile se transmiteau prin Morse, prin batai in tevile caloriferelor"

- Cum circulau poeziile in inchisoare?

- Intai, comunicarea prin codul Morse a devenit aproape generala, pentru ca exista o nevoie presanta de informatii. Voiam sa aflam ce se intampla, cine a mai fost adus, cine a murit, cine si cum a fost pedepsit, daca au venit vesti de afara prin cineva. Era foarte greu sa vorbim cu cei din alte celule in mod direct. Asa incat 95% dintre detinuti stiau codul Morse. Chiar daca nu toti eram la fel de priceputi, puteam comunica. Exceptie faceau cei batrani si bolnavi, care nici nu mai puteau si nici nu mai aveau chef sa invete. Dar sa nu stii Morse era un handicap major. Mai ales seara, cand gardienii erau ocupati cu altele, se transmiteau prin Morse, batut in tevile de calorifer, "buletine de stiri" si se tineau adevarate conferinte pe anumite teme. Tot asa au inceput sa circule si poeziile. Tonul l-au dat Nichifor Crainic si Radu Gyr, cei mai mari poeti ai inchisorilor, urmati de altii, foarte valorosi si ei, ca Andrei Ciurunga, Aurel Dragodan, Fane Vladoianu, care isi transmiteau poeziile.
 
Dar au fost si cativa eminenti oameni de cultura care stiau pe dinafara volume intregi de versuri de-ale poetilor nostri clasici si interbelici, precum si din poeti straini, si le transmiteau prin Morse. Bunaoara, Ovidiu Cotrus, discipolul lui Blaga si preparator la catedra de estetica a acestuia. Apoi s-au contaminat toti de aceasta pasiune a poeziei. Odata ce era transmisa prin Morse, unii, cu memorie foarte buna, retineau poezia, altii o scriau cu o aschie pe o bucata de sapun sau cu un cui pe muchia de lemn a patului si apoi o invatau, pentru a o spune mai departe.
Dupa cum se stie, in inchisoare nu aveam dreptul la vreun instrument de scris sau la hartie. Daca eram prinsi cu asa ceva, eram aspru pedepsiti si, oricum, nu puteam sa le procuram. Asa ca circulau oral, aproape in editie completa, Blaga, Arghezi, Bacovia si altii. Cei care nu stiau o strofa cand au intrat in penitenciar au iesit de acolo cu zeci de poezii in memorie.

- Gardienii nu incercau sa va opreasca aceasta comunicare?

- Ba da. La inceput au crezut ca avem carti la noi de stim atatea, ca li se raporta. Si faceau perchezitii degeaba. Pe urma au chemat specialisti care sa verifice daca se poate comunica in codul Morse, prin batai in zid sau in tevile caloriferelor. Au ajuns la concluzia ca e imposibil. Dar nu luau in calcul ca detinutul nu avea altceva de facut si putea exersa, pana cand ajungea la performante incredibile. Transmiteam prin prescurtari, intelegeam un cuvant doar dupa inceput si comunicam printr-un singur semn ca am inteles, astfel incat devenisem foarte rapizi. Erau cativa care ne uimeau si pe noi. Odata, eram in celula cu unul dintre cei mai buni transmisionisti si receptionisti Morse, ne plimbam si vorbeam. Deodata, el zice: "Ia auzi, a venit un lot de la Jilava cu cutare, cutare". Zic: "Dar de unde stii?". "Pai n-auzi ca se bate Morse?". El avea urechea asa de exersata, incat prindea totul, chiar daca in acelasi timp vorbea si cu mine.

"De atunci fara-ncetare luminez intruna/Nu falos ca sfantul soare,/ ci sfios ca luna"

- Scriati poezii si inainte de inchisoare sau v-ati descoperit aceasta vocatie in celula?

- Am mai scris si eu poezie, ca fiecare roman - ca nu degeaba se zice ca romanul s-a nascut poet (rade) - in adolescenta. Mai bine zis, am incropit niste versuri, dar m-am luat apoi cu altele si am abandonat poezia. Pana cand, prin 1954, fiind in inchisoare, am fost bagat la izolare cu unul dintre bunii mei prieteni, Traian Anderca. In sarbatorile comuniste, ca si de Craciun si de Paste, ne scoteau din celule pe cei mai recalcitranti si ne izolau, pentru a nu avea surprize neplacute cu noi. Asa s-a intamplat si atunci.
 
De data asta eram doi in celula, cu lanturi la picioare - iar peste cateva zile, ne-au pus si catuse la maini, dar asta e alta poveste. Nu ne mai vazusem de cativa ani si ne-am pus la curent cu ce ni s-a mai intamplat, apoi am inceput sa vorbim despre ce ne preocupa. El era un cititor pasionat de poezie, iar pe mine ma framanta de mult un poem al lui Blaga, "Ioan se sfasie in pustie". Ii tineam minte numai inceputul, care ajunsese ca un laitmotiv pentru mine, in momentele cand aveam sufletul greu. As fi vrut sa-mi reaminteasca cineva restul poeziei si nu gaseam pe nimeni care sa o stie. Nici Traian n-a stiut-o. Abia dupa cativa ani am invatat-o, de la cineva, si am scapat de obsesia lui Elohim. (rade) "Unde esti, Elohim?/ Lumea din manile tale-a zburat/ ca porumbul lui Noe./ Tu poate si astazi o mai astepti./ Unde esti, Elohim?/ Umblam tulburati si fara de voie,/ printre stihiile noptii te iscodim,/ sarutam in pulbere steaua de sub calcaie/ si-ntrebam de tine - Elohim!/ Vantul fara de somn il oprim/ si te-ncercam cu narile,/ Elohim!/ Animale straine prin spatii oprim/ si le-ntrebam de tine, Elohim!/ Pana in cele din urma margini privim,/ noi sfintii, noi apele,/ noi talharii, noi pietrele,/ drumul intoarcerii nu-l mai stim,/ Elohim, Elohim!". (Elohim este un nume folosit in Vechiul Testament pentru Dumnezeu - n. red.)
 
Ei, in una din noptile alea, cand le ceream tuturor prin codul Morse sa-mi spuna despre Elohim, Traian zice: "Ce tot bati pe la usi straine, de ce nu te apuci tu sa scrii, ca stiu ca aveai nitel talent". Si atunci am facut prima poezie in inchisoare, intitulata "Prefacere", pe care i-am recitat-o, victorios, a doua zi dimineata: "Am cersit un timp lumina/ Pe la usi straine,/ Nestiind ca luna plina/ Prinsa-i toata-n mine.// La raspantiile vietii/ Stam cu mana-ntinsa/ Si ma miluiau drumetii/ Cu lumina stinsa.// Cand si cand, cate-o scanteie/ De-un nebun zvarlita,/ Imi parea cale lactee,/ Mie daruita.// Si treceam asa prin viata,/ Miluit de lume,/ Ca si ea catand prin ceata,/ Nu stiu ce anume.// Dar odata, pe-nserate,/ Obosit de vise,/ Am gasit la lume toate/ Portile inchise.// Si ramas in noapte-afara/ Fara lumanare,/ Am privit asa-ntr-o doara-n/ Mine ca in zare.// Si am tresarit deodata/ Caci vazui ca-n mine/ Bezna-i ciuruita toata// Si mijesc lumine.// Am dat zgura la o parte/ Cu infrigurare/ Si-n strafundurile-mi moarte/ S-a iscat cantare.// Iar prin rana-mi sangeranda,/ Ca printr-o spartura,/ A tasnit o raza blanda/ De lumina pura,// Ce-nveselindu-ma in toate,/ Matasoasa, moale,/ A dat vietii mele plate/ Sensuri verticale.// De atunci fara-ncetare/ Luminez intruna,/ Nu falos ca mandrul soare,/ Ci sfios ca luna.// Iar cand malul se aduna/ Si-mi astupa vrana,/ Ma sleiesc ca pe-o fantana/ Adancindu-mi rana."

- Puscariile comuniste erau locuri de exterminare. Erati chinuiti permanent de foame, de frig, de lipsa odihnei, de mizerie si batuti des. Cum va mai gaseati tihna si resurse pentru inspiratii poetice?

- Tineretea face minuni. Aveam fizic puternic, aveam, cel putin la inceput, speranta ca nu vom ramane mult timp inchisi, gaseam mereu rezerve de entuziasm in noi. Si-apoi, repet, poezia era pentru noi precum rugaciunea sau cum e pentru un sportiv de performanta antrenamentul - da, era un antrenament al mintii si al sufletului, fara de care am fi innebunit sau am fi murit. Pentru mine, unul, poezia a suplinit adesea rugaciunea. Acum am certitudinea ca mi se sopteau aceste poezii de catre Cineva. Pentru ca nu-mi explic altfel cum mi-au venit unele versuri destul de reusite - dupa parerea unor cunoscatori. De exemplu, eram odata la o izolare pentru sapte zile. Si dupa ce a inchis gardianul usa dupa mine am inceput sa socotesc: 7 zile ori 24 de ore fac 168 de ore, de inmultit cu 60 de minute, fac 10.080 de minute... Dar iata, mi-am spus, ca de cand am intrat aici a si trecut o jumatate de ora. Atunci mi-a venit poezia "Zadarnicie": "Rod din timp, ma roade timpul,/ Cerc un gand sa surp Olimpul,/ Cu nesat un gand ma-ncearca/ Si launtric coace parca. // Junghi o taina, surp un inger,/ Clocotesc, ma zbat, ma sanger,/ Sufletul mi se indoaie/ Ca o creanga grea de ploaie..." si asa mai departe. E o poezie lunga...

- Inlocuiati rugaciunea cu poezia, pentru ca va era mai la indemana sau pentru ca simteati ca are ceva transcendent si mistic in ea, care tot rugaciune era?

- Prin poezie parca intram in legatura cu Dumnezeu mai usor. Puteam sa-mi exprim momentele de revolta, de incantare, de indoiala... Prin rugaciune, traiam evlavie si credinta. Dar aveam mult mai multe momente in care eram rascolit de revolta si deznadejde, decat de umilinta si impacare. Intr-un astfel de moment, s-a nascut poezia "Indoiala", dupa o intalnire cu scriitorul Vasile Voiculescu. Fusesem mutat intr-o alta camera si am cautat sa vad cu cine ma invecinez, intreband prin Morse in stanga si-n dreapta. In celula de deasupra mi-a raspuns cineva, care mi-a spus ca printre ei se afla si Vasile Voiculescu. L-am rugat sa-i transmita scriitorului salutarile mele. Atunci, Voiculescu a tinut sa vorbeasca cu mine, dar nu stia codul Morse.

Am folosit o alta metoda. Am pus o cana de tabla pe teava de calorifer si vorbeam pe rand, iar cand unul vorbea, celalalt punea urechea pe cana lui si ne intelegeam aproape ca si cum am fi vorbit la telefon. M-a intrebat de unde il cunosc. I-am spus ca numai din scrierile sale si i-am facut cateva complimente pentru nuvelele fantastice. El era bolnav - de altfel, peste cateva zile a si fost dus la infirmerie - si mi s-a parut foarte, foarte descurajat. Omul acesta, un monument de credinta, avea totusi o indoiala. Si atunci am conceput poezia "Indoiala": "Mai este, Doamne, pana-n Cer? Mai este/ Pan-sa ma faci partas luminii Tale?/ Sau poate tot n-a fost decat poveste/ Si-am colbait degeaba-atata cale. // De-atata vreme urc taras, pe coate/ Si-am smuls in catarare-atati luceferi/ Ca de-o mai tine mult urcusul, poate/ Doar cei prea-nalti sa mai ramana teferi.// Si-am risipit atata suflet, Tata,/ In ravna mea neasemuit de mare/ Ca de-o mai fi s-ajung in cer vreodata/ N-o sa mai am ce-ti pune la picioare.// L-am dat tribut la fiecare vama,/ L-am asternut pe fiecare treapta,/ Si-l risipesc-ntruna, dar mi-e teama/ Ca la sosire nimeni nu m-asteapta.// Taras, pe branci, cu sufletul la gura,/ Urc muntele cu-nchipuite creste;/ Din tot ce-am fost mai sunt o picatura./ Mai este, Doamne, pana-n pisc, mai este?!".

"Atat de dor imi este cateodata/ De mangaieri, de galesi ochi de fata"

- Cum reuseati sa tineti minte atatea versuri, unele scrise de altii, altele proprii?

- Era, intr-adevar, o problema. Si de aceea, le transmiteam altora, pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, se intorceau poeziile la autorii lor. Eu am retinut cam o suta de poezii din cele peste doua sute cate am facut. Sunt cele care au aparut in volumul Peisaj launtric. La un moment dat, cand deja aveam un bagaj serios de poezii proprii, am gasit intr-o celula alaturata un elev de liceu, cu o memorie foarte buna, care s-a oferit sa-mi memoreze toate poeziile. Si numai gandul ca ele se afla in mintea altcuiva la adapost mi-a usurat munca pentru alte poezii. Din pacate, acel elev a murit in inchisoare. Oricum, cand scriam, eram sub inspiratie si aveam o traire care ma facea sa fac abstractie de celelalte poezii.

- Existau momente anume care declansau poezia?

- Da, asa cum s-a intamplat si intr-o noapte naprasnica de iarna, la Aiud, cand s-a petrecut un abuz asupra scriitorului Constantin Gane, cel cu "Trecute vieti de doamne si domnite". Eram la izolare, in celule de beton neincalzite, cu geamurile deschise larg, fara pat, fara nimic pe care sa te asezi. Un ger cumplit. Daca te-ai fi culcat pe jos, ai fi murit. Asa ca trebuia sa ne plimbam continuu prin celula. Iar la ora stingerii, cand ni se baga un petec de patura rara in celula, luam acea carpa si o puneam intre umar si zid, pentru a ne mai odihni putin, in picioare. Invatasem sa dormim in picioare, precum caii. Eu m-am obisnuit sa dorm si mergand, inca din anchetele de la Securitate, unde nu eram lasati sa dormim zile si nopti la rand. Faceam trei pasi pana la usa, ma intorceam automat si faceam alti trei pasi spre perete si tot asa, timp in care dormeam. Dar sa revin la mos Gane. In timpul acela, eu ma rugam. Cand i-a dat gardianul fleandura aceea de patura, scriitorul s-a rugat sa fie scos, ca altfel va muri. La care gardianul i-a raspuns: "Mori in pastele ma-tii, ca de aia te-am adus aici, sa mori!". Si a inchis usa. Am inceput sa batem toti cu pumnii in usile metalice si sa cerem sa fie dus la infirmerie. Era un zgomot infernal. In 20 de minute, au venit mai multi caralii, in frunte cu ofiterul politic si colonelul Gheorghe Craciun, comandantul penitenciarului. Noi le-am cerut sa vina procurorul sa vada cum suntem tratati si sa-l scoata de acolo pe mos Gane. Colonelul Craciun a stat putin in cumpana, s-o fi sfatuit cu ceilalti, si pana la urma a dat ordin sa fie dus Constantin Gane la infirmerie. Apoi au plecat cu totii si s-a facut iarasi liniste. Dupa vreo jumatate de ora, am incercat sa-mi continui rugaciunea, dar am simtit ca nu ma mai pot ruga, si m-am pomenit zicand: "In seara asta, Doamne, Te vei culca flamand". N-am dormit toata noaptea, dar am scris poezia "In loc de rugaciune". Suferinta batranului Constantin Gane ma impresionase profund.

- Ati scris si poezii de dragoste in inchisoare?

- Doar cateva, caci am fost arestat inainte sa cunosc cu adevarat dragostea.
 
N-aveam experienta. (Zambeste amar.) Aveam o fata cu care vorbeam, dar dupa ce m-au condamnat la 20 de ani de temnita, mi-am dat seama ca nu o voi putea revedea si am incercat s-o uit. Si apoi erau alte trairi care ma inundau in acel mediu. Totusi, in poezia "Regrete", arat cam ce simteam fata de dragostele mele netraite. "Atat de dor imi este cateodata/ De mangaieri, de galesi ochi de fata/ Cu pleoape moi si tremurari in gene/ Sub cari se tolanesc priviri viclene;/ Si-atat de obosit sunt de-asteptari,/ Mi-e buza arsa de nesarutari,/ Ma dor dorinti ce-n mine-au putrezit,/ De nevibrari mi-e sufletu-mpietrit,/ Sunt cimitir de doruri ne-mplinite/ Si de pacate nepacatuite,/ De pofte moi care mustesc in mine/ Si ma framanta ca pe orisicine/ Dar nu-si gasesc izvorul sa se-adape./ Ma dor priviri si-amintiri ma dor,/ De ochii tai adanci si mari mi-e dor,/ M-aplec si plang peste trecutul meu/ Cu lacrami ce se varsa-n Dumnezeu".

- Care poezie va este mai draga din toate cele pe care le-ati scris?

- Toate imi sunt dragi, pentru ca sunt izvorate din preaplinul de emotii traite atunci. Dar cred ca le simt mai aproape pe cele de revolta, caci aceea a fost starea care m-a dominat. Eram un tanar nevinovat, care patimea ingrozitor, si nu puteam intelege de ce si cum ingaduie Dumnezeu asa ceva. Eram revoltat si pe lumea romaneasca, pentru ca era inerta si nu se impotrivea unui regim ateu si criminal.

POEZII de RADU GYR

RIDICA-TE GHEORGHE, RIDICA-TE IOANE!



Nu pentru-o lopata de rumena paine,
Nu pentru patule, nu pentru pogoane,
Ci pentru vazduhul tau liber de maine,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Pentru sangele neamului tau curs prin santuri,
Pentru cantecul tau tintuit in piroane,
Pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Nu pentru mania scrasnita-n masele,
Ci ca sa aduni chiuind pe tapsane
O claie de zari si-o caciula de stele,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Asa, ca sa bei libertatea din ciuturi
Si-n ea sa te-afunzi ca un cer in bulboane
Si zarzarii ei peste tine sa-i scuturi,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Si ca sa pui tot sarutul fierbinte
Pe praguri, pe prispe, pe usi, pe icoane,
Pe toate ce slobode-ti ies inainte,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Ridica-te, Gheorghe, pe lanturi, pe funii!
Ridica-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Si sus, spre lumina din urma-a furtunii,
Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

***



METANIE

Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrima velintă
Ca intr-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din infrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus in cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană o cădelniţă spre cer;
Şi din fiece dezastru si crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru si fă zâmbet înţelept.

***

CANTEC DEPLIN/ N-AI DEZMIERDA




N-ai lauda de n-ai stii sa blestemi,
Surad numai acei care suspina,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost sa gemi,
De n-ai fi plans, n-ai duce-n ochi lumina.

Si daca singur rana nu-ti legai,
Cu mana ta n-ai unge rani straine.
N-ai jindui dupa franturi de rai
De n-ai purta un ciob de iad in tine.

Ca nu te-nalti din praf daca nu cazi
Cu fruntea jos, in pulberea amara,
Si daca-nvii in cantecul de azi
E ca mureai in lacrima de-aseara.

***

OFRANDA



Din ranile si-nfrangerile noastre
Intindem punte noilor destine
O punte de margean peste dezastre,
S-o urce pasii lumii care vine.


Cu orisicare rana care doare,
Din orice razvratire mai adanca,
Am pus o za pe piepturi viitoare
Si-o spada grea in maini ce nu sunt inca.


Iar daca-am plans, din lacrima maiastra
Va creste-o mangaiere de matase

Pe care maine unii au s'o lase
La alte frunti ce cresc din fruntea noastra.

Iar daca-n noaptea smarcului si-a roatei
Inchidem lanturi, inima si rana,
Din daruirea noastra subterana
Va creste paine pentru foamea gloatei.

*** 

NE VOM INTOARCE INTR-O ZI

 


Ne vom intoarce intr-o zi,
Ne vom intoarce neaparat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost cand am plecat.

Ne vom intoarce neaparat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cantec, pe viori.

Ne vom intoarce intr-o zi...
Si cei de azi cu pasii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simti
Cum vom patrunde-ncet in ei.

Ne vom intoarce ca un fum,
Usori, tinandu-ne de mani,
Toti cei de ieri in cei de-acum,
Cum trec fantanile-n fantani.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
In toate dragostele noi
Si-n cantecul pe care si-l
Vor spune altii, dupa noi.

In zambetul ce va miji
Si-n orice geamat viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o samanta-n taina lor.

Noi, cei pierduti, re-ntorsi din zari,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem si-n disperari,
Si-n rani ce-n piepturi se ascund.

Si-n lacrimi ori in mangaieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
In tot ce maine, ca si ieri,
Va sangera sau va iubi.



***

INTELEPTUL

 
Nu scuip pe-nfrangerile mele!
Ce-am adorat nu stiu sa ard

Si nu ridic in vant obiele
In locul ruptului stindard.


De funia spanzuratorii
Dezastrele nu mi le-agat
Si nici mandria din victorii
N-o pun sperietoare-n bat.


Cu-aceleasi zambete-ntelepte
Imi port si lanturi si cununi
Urcand spre soare clare trepte
Sau coborand printre furtuni.


Si merg pe-acelas tarm ce suie,
La brat cu prieteni sau vrajmasi,
De-o fi sa-mi bata trupu-n cuie
Sau sa-mi presare crini sub pasi.



***


IISUS IN CELULA


Azi noapte Iisus mi-a intrat in celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist!
Luna venea dupa El, in celula
Si-L facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui pareau crini pe morminte,
Ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
Argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura:
- De unde vii, Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gura
Si mi-a facut semn ca sa tac.

S-a asezat langa mine pe rogojina:
- Pune-mi pe rani mana ta!
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
Parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase
Pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
Lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea Capatana
Si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum imi cade capul pe mana
Si-am adormit o mie de ani...

Cand m-am desteptat din afunda genuna,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram in celula si era luna,
Numai Iisus nu era nicairi...

Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul: nici un raspuns!
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
Cu sulita lor m-au strapuns...

- Unde esti, Doamne? Am urlat la zabrele.
Din luna venea fum de catui...
M-am pipait... si pe mainile mele,
Am gasit urmele cuielor Lui.

***

IMN MORTILOR



Morminte dragi, lumina vie,
Sporite-ntr-una an de an,
Noi v-auzim curgand sub glie,
Ca un suvoi subpamantean!

Ati luminat cu jertfe sfinte
Pamantul, pana-n temelii,
Caci arde tara de morminte,
Cum arde cerul de faclii.

Ascunse-n lut, ca o comoara,
Morminte vechi, morminte noi,
De vi se pierde urma-n tara,
Va regasim mereu in noi!

De vi s-au smuls si flori si cruce
Si daca locul, nu vi-l stim,
Tot gandul nostru-n el v-aduce,
Ingenuncheri de heruvim.

Morti sfinti in temniti si prigoane.
Morti sfinti in lupte si furtuni,
Noi am facut din voi icoane,
Si va purtam pe frunti cununi.
Nu plangem lacrima de sange,
Ci ne mandrim cu-atati eroi.
Nu! Neamul nostru nu va plange,
Ci se cumineca prin voi.



PAGINI WEB:

De Craciun, sa nu renuntam la vis. Versuri de Radu Gyr

Avem atatia morti -Poezie de Radu Gyr

Razboi intru Cuvant:

RADU GYR – 105 ANI DE LA NASTERE, 35 DE LA ADORMIRE: “Poezia lui era pentru noi haina si hrana, apa si caldura”

URMELE CUIELOR LUI…

miercuri, 23 ianuarie 2013

Un progres evident... Poezii de Marius Iordachioaia

poate cea mai importantă informaţie din lume

când eram copil
mi se părea firească în victoriile mele
bucuria celor din jur...

cu trecerea vremii însă am descoperit
nimic nu e mai rar şi mai preţios
că nimic nu te face mai bogat
ca darul de a te ferici victoriile celorlalţi

şi nimic nu te face mai viu ca darul
de a plânge din toată inima
durerea altcuiva...


că singura
adevărată realizare a vieţii
este să ai
o inimă vie...


de pe toate ecranele lumii
oamenii de ştiinţă ne informează
că nu folosim nici un sfert
din capacitatea creierului
politicienii
că nu suntem
destul de emancipaţi iar bancherii
că nu suntem
suficient de bogaţi...

în vreme ce Hristos
de două milenii încearcă să ne spună
cu toate bucuriile şi durerile noastre
că trăim
fără inimă...

(de aici)


*

un progres evident

sunt mult mai tineri mai frumoşi mai civilizaţi
mai liberi umblaţi şi manieraţi
mai instruiţi şi mai prosperi

morţii de azi
decât cei de ieri... 

(de aici


*

viaţa de lângă viaţă

spunem
o grămada de vorbe
şi viaţa
tace...

facem
o mulţime de gesturi
si viaţa
ramâne nemişcată...

ne consumăm
în nenumărate idei şi proiecte pe care
viaţa
nu le urmează...

şi toate acestea ne duc atât
de departe de ea
încât

nu ne mai putem
întoarce...

dar
când un om zdrobit
de-această imposibilă întoarcere
îşi sprijină fruntea neputincioasă
de Cruce

deodată cu uimire simte
că pe obrazul lui
au început să curgă

lacrimile vieţii...

(de aici)


*

adevărata lume a oamenilor

am copilărit într-o colonie muncitorească...
locul meu de joacă era câmpul din spatele unui cămin de nefamilişti
ai cărui locatari
tineri angajaţi în uzina de transformat
ţăranii de la sat în ţărani de la oraş
aruncau gunoiul pe fereastră...

dar eu eram fascinat
de  cruciuliţele şi fotografiile vechi
pe care le găseam în iarba soioasă printre
sticle goale cutii de conserve şi chiştoace
gândindu-mă că din pricina alcoolului
oamenii aceia aruncau tot ce era mai bun şi păstrau
gunoiul...

au trecut mulţi ani
sunt un bărbat cărunt
care umblă printre oameni ce-arată tot mai mult
ca nişte sticle şi cutii de conserve goale

îndurerat de acest viitor
care se construieşte
aruncând pe fereastră tot
ce e mai bun în noi
şi păstrând
gunoiul...

din când în când
ca să-mi trag suflarea
intru într-o biserică...

aici
istoria curge în sens invers:
eu redevin copil
cruciuliţele aruncate se întorc la gâturile oamenilor
şi redevin lumini ale inimilor
în care
fotografiile de familie redevin
iubire şi viaţă...
iar sticlele şi cutiile de conserve aruncate
pe câmpul din spatele viitorului
se umplu din nou cu Dumnezeu şi
redevin oameni...

(de aici

*

omul contemporan

o faţă a cărei gură încă vorbeşte
şi sărută
ai căror ochi încă privesc
şi plâng
cu nările respirând
cu urechile ascultând

mergând zilnic la serviciu
făcând cumpărături
uitându-se la televizor
citind iubind şi plimbându-se...

deşi

omul care  o purta
a plecat
de
două mii de ani....

(de aici

***

rostul inimii

de moarte
fugind prin întuneric
un om a întâlnit
un om
:

s-au prăbuşit
unul în braţele
celuilalt
urlând
de spaimă singurătate
şi frig...


apoi
liniştindu-se şi
încălzindu-se

au început să
se târâie
căutând
o ieşire:

fiecare
prin
inima
celuilalt...

.........................................

oare
prin inima mea
unde-ar
ajunge?

(de aici)

marți, 22 ianuarie 2013

"Nu e iubire in duh de nu-i [dreapta] credinta". Talcuiri din Sfintii Parinti despre iubirea crestina, de Jean-Claude Larchet.

Sfantul Maxim Marturisitorul

Iubirea poarta in sanul ei toate virtutile


Text:
"Nimic nu e atat de mult in chipul dumnezeiesc ca dumnezeiasca iubire, nici atat de tainic si inalt lucrator spre indumnezeirea oamenilor. Caci cuprinde in sine toate bunatatile cate le infatiseaza cuvantul adevarului in randul virtutilor [...].

Caci ce chip al bunatatilor nu are iubirea? Nu da ea credinta ca temelia cea dintai, care o incredinteaza pe cel ce o are de existenta lui Dumnezeu si a celor dumnezeiesti [...]? Nu da nadejdea, care face sa subziste pentru ea binele care subzista ca existenta adevarata [...]? Nu procura ea gustarea celor crezute si nadajduite, avand prin ea insasi cele viitoare ca prezente prin simtire? Nu da smerenia, cea dintai temelie a pazirii virtutilor, prin care putem sa ne cunoastem pe noi insine si sa ne desumflam basica goala a ingamfarii? Nu ne da ea blandetea, prin care lovim ocarile si laudele si potolim tulburarea ce ne-o pricinuiesc relele opuse, adica slava  si lipsa de slava? Nu ne da ea bunatatea inimii, datorita careia chiar patimind ramanem neschimbati fata de cei ce ne fac rele, nelasandu-ne atinsi de dusmanie si ura? Nu naste ea in noi mila, prin care ne insusim cu voia nenorocirile altora si nu ne lasa ea oare sa uitam pe cel inrudit si de acelasi neam? Nu sustine in noi infranarea, rabdarea, indelunga-rabdare, bunatatea, pacea, si bucuria prin care potolim cu usurinta iutimea si pofta si arderea fierbinte si infocata a lor? Si, ca sa spun simplu si pe scurt, iubirea este sfarsitul tuturor bunatatilor, ca una care duce si apropie de Dumnezeu - culmea si izvorul a tot binele - pe cei ce umbla intru ea, care e credincioasa si nu cade si ramane, dupa cuvantul cel apostolesc". 

Comentariu:

Philautia - iubirea rea de sine -, spune Sfantul Maxim, are in ea toate patimile; iubirea, lecuitoare a ei, in schimb, poarta in sanul ei toate virtutile, ca maica si nascatoare a lor (tot asa cum philautia e maica si nascatoare a tuturor patimilor), si deopotriva nascuta din ele. Unde-i iubire, acolo negresit sunt si toate virtutile.

De aceea, iubirea se agoniseste castigand virtuti - dupa ce se curata omul de patimile de pe urma pacatului stramosesc. Iar cand ne imbogatim in iubire catusi de putin, ca dintr-un soare vor straluci din ea virtutile, si in ele chipul ei se va vedea

Intaile virtuti ale iubirii, spune Sfantul Maxim, sunt cele teologice: credinta si nadejdea.

Nu e iubire in duh de nu-i credinta, pentru ca Dumnezeu e temeiul iubirii; iar credinta isi afla in iubire oglindirea si inflorirea ei, fiindca iubirea e legatura cu Dumnezeu, unire stransa cu El si simtire a prezentei Sale

Nu e iubire nici de nu-i nadejde, fiindca iubirea pe toate le nadajduieste si pe toate le asteapta de la Cel iubit; iar legatura si unirea cu El in iubire da nadejdii tarie si incredintare ca va primi cele nadajduite, si le si gusta inca de pe acum

Indata dupa virtutile teologice e pomenita smerenia, de cel mai mare pret intre virtutile crestine.

Smerenia sta in iubire in doua chipuri: ca saditoare a ei, si apoi ca roada. Intai pentru ca in inima iubitoare de slava si trufasa a celui plin de sine nu-i loc pentru un altul, si atunci nu-i nici iubire; in cel ce se crede mai presus de altul din mandrie, iarasi, nu-i iubire, care dupa cuvantul Scripturii si cel parintesc, cere sa-l pui pe frate inaintea ta si sa te faci sluga lui. Iubirea rasarita din smerenie, la randul ei, aduce smerenia dreapta roada; caci a-ti iubi aproapele inseamna a te face mic in fata lui, a te jertfi pentru el, a-i da lui locul cel dintai, a cauta sa-i fie lui bine, iar nu tie, a-l lauda pe el, iar nu pe tine, a recunoaste ca nu-mi sunt singur de ajuns, ca am nevoie de celalalt, dupa cum si el are nevoie de mine; ca traiul crestinesc nu-i trai singuratic, ci obstesc, fratesc

Dupa smerenie e pusa blandetea; si nu-i de mirare, fiindca dimpreuna cu smerenia e o virtute a Domnului Iisus (Cf. Mt. 11, 29; 21,5; II cor. 10,1). potrivnica maniei, blandetea e atat de pretioasa, incat Evagrie - din care Sfantul Maxim s-a inspirat foarte mult - o socoteste aproape una cu iubirea, vorbind adesea mai mult de ea. Sfantul Maxim e aici intr-un cuget si cu alti Parinti - cu Sfantul Ioan Scararul mai cu seama -, privind blandetea drept o virtute ce face sufletul deopotriva nesimtitor la jicniri si la laude, pastrandu-l linstit si pasnic si in fata celor ce-l necajesc, si in fata celor ce-i aduc osanale; de aceea Sfantul Ioan Scararul o socoteste "usa si maica a iubirii", caci dragostea desavarsita cere sa ne purtam cu toti la fel, fie ca ne sunt vrajmasi, fie prienteni cu adevarat sau numai cu chip de prieteni, si sa nu ne schimbam purtarea dupa cum ne indeamna patimile noastre ori foloasele pe care voim sa le dobandim de la ei.

Bunatatea, rudenie a blandetii, pastreaza inima neinveninata de rauvoitori si de raufacatori, nemaniata impotriva lor, neranita de ura, de gand razbunator; o face, dimpotriva iertatoare, ingaduitoare si binevoitoare

Mila de care vorbeste apoi Sfantul Maxim e chip al patimirii dimpreuna cu cei ce patimesc, luand aminte la necazurile lor, mangaindu-i si imbarbatandu-i, indurand ca a noastra suferinta lor, ca sa le fie lor mai usor s-o indure. Ce dragoste ar fi aceea care nu stie de mila? Chipul dumnezeiesc al iubirii ni s-a aratat noua prin mila de oameni a Fiului lui Dumnezeu, Care S-a facut om si a luat asupra-Si intreaga povara a suferintei omenesti

Apoi, Sfantul Maxim numeste si alte virtuti insotitoare ale iubirii, aratand ca au darul de a potoli iutimea si pofta. Caci din reaua lucrare, contrara firii, a acestor doua puteri sufetesti, dupa cum spune el in alta parte, se isca multimea de patimi vrasmase ale iubirii, fie ca sunt chipuri ale mandriei, fie ale poftei de placere; si dupa cum le place de cineva ori nu, se folosesc de el sau il leapada ca pe un lucru, sau il socotesc piedica in calea fericirii lor...

Iubirea nu-i, asadar, o virtute razleata, ci petrece impreuna cu toate celelalte virtuti, nedespartita de tot ce-i trai duhovnicesc; si nu isi poate face chipul cunoscut prin virtuti ca prin niste odrasle ale ei daca nu e ea mai intai odraslita de ele. 

 

Sfantul Diadoh al Foticeii

Iubirea in duh e intarita de harul dumnezeiesc


Text:
Cand incepe cineva sa simta cu imbelsugare dragostea lui Dumnezeu, incepe sa iubeasca si pe aproapele intru simtirea duhului. Si aceasta este dragostea despre care graiesc toate Sfintele Scripturi. Caci prietenia dupa trup se desface foarte usor cand se gaseste o cat de mica pricina. Pentru ca nu a fost legata cu simtirea duhului. Dar in sufletul ce sta sub inraurirea lui Dumnezeu, chiar daca s-ar intampla sa se iste vreo suparare, totusi legatura dragostei nu se desface dintr-insul. Caci, aprinzandu-se pe sine insusi din nou de focul dragostei lui Dumnezeu, indata revine iarasi la starea cea buna si cu multa bucurie primeste dragostea aproapelui, chiar daca a fost ocarat sau pagubit mult de catre acela. Pentru ca aceast suflet topeste in dulceata lui Dumnezeu amaraciunea iscata de galceava."

Comentariu:

Iubirea de aproapele are noima, tarie si pret daca-i legata de dragostea lui Dumnezeu si supusa nu literei, ci Duhului care lucreaza in suflet.

Iubirea dupa duh, e drept, isi are radacina in dragostea fireasca, e chipul preafrumos si implinit al ei; dar o intrece, caci harul o face nepamanteasca si o incununeaza cu virtuti pe care aceea nu le are.

Sfantul Diadoh ne arata ca dragostea cea dupa trup - adica dragostea fireasca cea dupa rubedenii, parinti, sot, fii, prieteni, care se intinde pana si la ceilalti semeni - e nestatornica si firava, supusa patimilor omenesti. E stramtorata de marginirea firii omenesti si poarta semnele caderii. Daca primeste insa omul harul lui Dumnezeu - chip aratat al iubirii dumnezeiesti si, in chip simtit, simtire a iubirii-, aceasta putere lucratoare, mai tare decat toate patimile omenesti, le vlaguieste, le mistuie, curata si izbaveste sufletul de ele. Si asa intareste si face statornica iubirea omului cea dupa fire si-i face parte, pe cat e ea in stare sa primeasca, de insusirile dumnezeiesti, care intorc stramtoarea firii si-i dau iubirii plinatatea cea dupa duh; si acestea sunt: jertfirea de sine, sufletul iertator, rabdarea, blandetea, mila, bunatatea, marinimia, si toate cele ce sunt ale iubirii crestinesti.

Sfantul Simeon Noul Teolog

Mai bine cu fratele in iad decat in ceruri fara el


Text:
"Am vazut un om care pentru cei ce cadeau in cuvant sau in fapta si staruiau in cele rele pana intr-atat se intrista si suspina, incat se parea ca numai el cu adevarat trebuia sa dea socoteala pentru toti aceia si sa fie predat osandei. L-am vazut pe altul care voia cu atata ravna mantuirea fratilor lui, incat de multe ori cu lacrimi fierbinti se ruga din toata inima iubitorului de oameni Dumnezeu sau sa-i mantuiasca pe aceia, sau sa fie osandit si el impreuna cu ei, nevrand sa se mantuiasca singur, din pricina unei dispozitii prin care imita pe Dumnezeu, ca Moise; caci legat de ei duhovniceste prin iubire in Duhul Sfant, nu voia sa intre nici macar in Imparatia cerurilor despartiti de ei".

Comentariu:

Pentru iubirea lor cea mare, sfintii se simt una cu tot neamul omenesc; poarta in inima lor pe "intregul Adam", pe omul din totdeauna si din tot locul, nu filosofic, ci cu simtirea vie a infratirii cu toti, mai bine zis cu fiecare in parte; si aici, pe pamant, sfantul se face partas la suferintele fratelui, si in vesnicie cu dor doreste sa imparta cu el bucuria; iar de e fratele lipsit de ea, e gata sa piarda Imparatia si sa indure chinuri in iad alaturi de cei osanditi.

Ca asa e iubirea, ii iubeste fara osebire pe toti: pe pacatosi, pe drepti, pe rai - rauvoitori, adica si naraviti in rau - si pe buni. Dragostea nu voieste raul cuiva, ci intotdeauna numai binele i-l vrea. Cum, dar, nu va voi ca fratele sa scape de raul cel mare, care-i iadul, si sa aiba parte de cel mai mare bine, de desfatarea din Imparatie, unit cu Dumnezeu?

Cel ce voieste, din preaplinul iubirii, sa fie mai degraba osandit cu pacatosii decat sa se mantuiasca fara ei, nu le indreptateste acestora pacatuirea, ci sufera pentru ca sunt pacatosi si vrea sa-i vada mantuiti. De aceea se roaga pentru ei, ca sa se intoarca de la pacat, sa se caiasca, si Dumnezeu sa le ierte greselile lor. Vrea cu iubirea sa imblanzeasca pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, ca sa biruie mila, iar nu dreptatea lui.

Cel care nu primeste sa se mantuiasca de unul singur se face urmator al lui Moise, care-L ruga pe Dumnezeu sa iarte pe Israel, pentru inchinarea la vitelul de aur, spunand: "De vrei sa le ierti pacatul acesta, iarta-i; iar de nu, sterge-ma si pe mine din cartea Ta, in care m-ai scris! (Ies. 32, 32).

Si chiar mai mult, se face urmator al lui Dumnezeu, zice Sfantul Simeon. Ca nici Domnul, intrupandu-Se, nu S-a mantuit doar pe Sine; pentru ca a luat asupra Sa firea omeneasca cea de obste, nu firea unui singur om, si asa, purtand in El tot neamul omenesc, a patimit, S-a pogorat la iad - caci, dupa pacatul lui Adam, tot neamul omenesc era sortit sa mearga in Seol - si, inviind, a ridicat odata cu El din moarte pe toti oamenii, ca nu cumva sa piara "vreunul dintr-acestia mici" (Mt. 18, 14). Si nu doar a dorit ca "toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina" (I Tim. 2, 4), ci Insusi S-a jertfit, patimind si murind de bunavoie, ca sa-i mantuiasca cu adevarat si ca toti cei uniti cu El in Biserica sa poata primi, in Duhul, harul mantuirii.

Sfantul Maxim Marturisitorul

Iubirea ii aduna iarasi laolata pe cei despartiti si dezbinati prin pacat


Text:
"Iubirea singura arata propiu-zis pe om a fi dupa chipul lui Dumnezeu [...]. Caci convinge dispozitia vointei noastre (liberul arbitru) sa lucreze potrivit firii, neopunandu-se ratiunii firii, prin care toti, precum avem o unica fire, putem avea si o unica dispozitie de a voi [liber arbitru] si o singura vointa cu Dumnezeu si intre noi, neavand nici o distanta fata de Dumnezeu si intre noi [...].

Caci la inceput, vicleanul diavol l-a inselat pe om prin rautatea vicleniei, imbiindu-i momeala placerii infatisata ca iubire de sine. Iar prin aceasta l-a despartit pe om de Dumnezeu si pe noi intreolalta, facandu-ne prin dispozitia vointei noastre sa parasim cugetul drept si sa impartim in modul acesta firea, taind-o in multe opinii si inchipuiri. Iar pentru fiecare dintre aceste abateri a dat drept lege uneltirea si nascocirea lor statorinica, slujindu-se pentru aceasta de puterile noastre si impunand ca sprijin al staruintei raului in toti lipsa de acord a dispozitiei de a voi [...].

Dar cand, prin amagirea diavolului, cele proprii omului dupa vointa s-au intors in chip rau impotriva omului, Dumnezeu, Care a facut firea, cand s-a imbolnavit de patimi, a tamaduit-o cu intelepciune, din iubire pentru noi, "S-a deserat pe Sine, chip de rob luand" (Filip. 2, 7), unind-o pe aceasta [firea] cu Sine dupa ipostas [...]. Si a facut aceasta ca sa surpe lucrurile diavolului si sa reinnoiasca puterea iubirii prin care oamenii sa se uneasca cu El si intre ei si sa se opuna iubirii egoiste de sine, primul pacat si primul fat al diavolului, care este si se cunoaste ca fiind maica patimilor dupa ea. Pe aceasta nimicind-o prin iubire, cel ce S-a dat pe Sine ca dar vrednic lui Dumnezeu a nimicit prin ea si toata multimea de patimi care nu mai au dupa ea alta temelie sau cauza a existentei. Caci cel eliberat de ea nu mai stie de mandrie, trasatura a ingamfarii, contrara lui Dumnezeu, amestec de multa si felurita perversitate. Nu mai cunoaste slava pieritoare care supara pe cei umflati de ea si vestejeste mai intai si tocmai pe cei atinsi de ea, imprietenind prin bunavointa nesilita pe cei de aceeasi fire. Dezradacineaza iutimea, cugetul ucigas, mania, viclenia, fatarnicia, luarea in ras, razbunarea, lacomia si toate cele care au sfasiat omul cel unul. Caci, precum am spus, odata cu iubirea egoista de sine, ca printr-o obarsie si maica a patimilor, smulge toate cele ce rasar din ea si dupa ea. Fiindca, nemaifiind aceasta, nu mai poate subzista niciun fel sau urma de patima. Dimpotriva, se salasluiesc toate felurile virtutii, care intregesc puterea iubirii ce aduna pe cele divizate si face pe om iarasi o singura ratiune si un singur mod de vietuire si aduce la egalitate si netezeste toata inegalitatea si deosebirea, sustinunta in toti prin dispozitiile proprii de a voi. Mai mult, ea misca in chip cuvenit spre o inegalitate laudabila, intrucat fiecare atrage de bunavoie pe aproapele la sine asa de mult si-l cinsteste cu atat mai mult pe acela ca pe sine, cu cat mai inainte il respingea si ravnea sa fie el inaintea aceluia. Si se desparte de sine insusi prin despartirea de a voi si de cele ce-i sunt proprii lui prin dispozitia sa de a voi si se aduna in unica simplitate si identitate, prin care nimeni nu este prin nimic despartit de ceea ce e comun, ci fiecare e al fiecaruia si toti ai tuturor, si mai mult ai lui Dumnezeu si unii altora".

Comentariu:

Lectura acestui text prezinta anumite dificultati pentru cel care nu este familiarizat cu gandirea Sfantului Maxim,  din cauza catorva termeni tehnici folositi de el. De aceea, credem ca este util sa-i explicam mai intai pe acestia:

 -Philautia este iubirea egoista de sine, pe care Sfantul Maxim o socoteste cea dintai patima si izvor al tuturor celorlalte patimi.

- "Dispozitia de a voi" este felul in care este dispusa vointa noastra personala, asadar intentia potrivit careia sunt orientate alegerile, gandurile si faptele noastre.

- Logosul naturii (omenesti) este ceea ce o defineste fundamental, originar, din punct de vedere spiritual, asadar prin raportare la Dumnezeu. El exprima intentia si vointa lui Dumnezeu cu privire la aceasta natura si deci la finalitatea profunda imprimata acesteia de Dumnezeu la creatie.

Oricare ar fi circumstantele, logosul naturii ramane neschimbat; pacatul stramosesc ca si pacatele si patimile urmasilor lui Adam nu l-au modificat.

- Dispozitia de a voi, pentru ca tine de liberul arbitru al fiecarei persoane, este, dimpotriva, supusa schimbarii; ea poate fi, asadar, in acord sau in dezacord cu logosul naturii.

Atunci cand dispozitiile de a voi ale tuturor oamenilor sunt in acord cu logosul naturii lor (care este unica), oamenii sunt uniti si manifesta o identiate de vointa - ei vor, din punct de vedere spiritual, unul si acelasi lucru, care corespunde cu tendinta naturii lor profunde si totodata cu ceea ce voieste Dumnezeu-, si au o identiate de vederi - adica au aceeasi "viziune despre lume" si acelasi ideal.

Dimpotriva, atunci cand dispozitiile de a voi ale oamenilor sunt in dezacord cu logosul naturii lor - dezacord produs prin pacate si patimi-, oamenii sunt separati de Dumnezeu si totodata intre ei, iar unica lor natura se afla intr-un fel divizata si imbucatatita in "parti antagoniste". Aceasta divizare se manifesta printr-o divergenta si opozitie de idei, de vointe, de sentimente, fiecare gandind, voind si simtind in raport cu sine, cu scopul de a-si afirma individualitatea si de a extrage o placere egoista, ceea ce, mai intotdeauna, se face prin opozitie fata de ceilalti, cautand sa-i domine si sa se foloseasca de ei.

Sfantul Maxim, arata in cuvantul sau ce rol joaca iubirea si potrivnica ei, iubirea rea de sine, in acest dublu proces.

Prin dragoste - de Dumnezeu si de semeni - oamenii pastreaza sau restabilesc acordul dispozitiei de a voi cu logosul naturi lor. Cel dintai om, in starea paradisiaca, manifesta un astfel de acord.

Pacatul stramosesc - in care philautia a jucat, dupa Sfantul Maxim, un rol esential-, prin insuflarea diavolului ("cel care desparte", potrivit etimologiei cuvantului grec diabolos), a rupt acest acord, despartindu-l pe om de Dumnezeu si de semenii sai, divizand astfel natura umana. Urmasii lui Adam au mostenit un mod de a fi al naturii lor marcat de patimi, care confirma si dezvolta iubirea egoista pe care fiecare om o are pentru sine, in stre de opozitie fata de Dumnezeu si fata de ceilalti oameni.

Asumandu-Si in persoana Sa dumnezeiasca natura omeneasca, Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu, a tamaduit natura omeneasca de aceasta boala; facandu-Se om si implinindu-Si lucrarea mantuitoare - pana la Patima si moarte de bunavoie-, din iubire, si pastrandu-si totodata, din iubire fata de Tatal si fata de oameni, dispozitia Sa omeneasca de a voi statornic unita cu voia Sa dumnezeiasca, neplecandu-Se nici unei ispite si nesavarsind nici un pacat si nedand loc in El nici unei patimi, a daruit oamenilor care voiesc sa se uneasca cu El puterea de a se izbavi de philautie si de a-si acorda din nou, in chip statornic, dispozitia de a voi cu logosul naturii lor, pentru a se intoarce astfel la unirea cu Dumnezeu si intre ei si, prin urmare, la unitatea naturii lor umane. 

Sfantul Maxim arata apoi cum prin iubire, care e antidotul philautiei, sunt lepadate toate patimile care izvorasc din aceasta din urma. El insista  aici indeosebi asupra patimilor producatoare de divergente, diviziuni si potrvnicii intre oameni, mandria, prin care fiecare se aseaza ca neatarnat in fata lui Dumnezeu si ca superior fata de ceilalti; slava desarta, prin care fiecare se pune in chip fals in valuare fata de altii atragandu-si sarcasmele lor, si alte patimi care sunt factori de rivalitate: mania si celelalte forme de agresivitate, dar si avaritia, prin care oamenii acapareaza pentru ei, adesea in detrimentul altora, bunuri care s-ar cuveni impartite.

Patimile fiind eliminate, virtutile opuse pot sa-si faca aparitia, caci, dupa Sfantul Maxim, virtutile corespund starii naturale si normale a naturii umane, iar patimile, in chip necuvenit, le-au luat locul, in urma pacatului.

Iubirea si toate celelalte virtuti care o insotesc armonizeaza din nou dispozitia de a voi a oamenilor cu logosul naturii lor si restabilesc unirea cu Dumnezeu si unitata oamenilor intre ei, redand astfel naturii modul ei originar de a fi, potrivit caruia oamenii au dispozitiile lor de a voi convergente si armonice, dand marturie prin gandurile, simtirile si faptele lor de o aceeasi viziune asupra lumii, intemeiata in Dumnezeu, si de intentie orientata catre Dumnezeu.

Sfantul Maxim arata, de asemenea, felul in care iubirea nu se multumeste sa restabileasca egalitatea acolo unde patimile au stabilit, in felurite chipuri, inegalitati intre oameni, ci si substituie inegalitati pacatoase - intemeiata in principal pe mandrie, cel dintai rod al iubirii de sine, potrivit careia fiecare se afirma ca superior celorlati - o sfanta si laudabila inegalitate, potrivit careia fiecare, dimpotriva, il socoteste pe aproapele sau mai bun ca el si mai presus de el, grabindu-se sa-l slujeasca.

Si asa toti oamenii se afla uniti intr-una si aceeasi comunitate intemeiata in Dumnezeu, in care fiecare cugeta, vrea si lucreaza nu din egoism, ca mai inainte, in propiul interes si pentru folosul sau, ci in vederea binelui celorlalti, in acord cu Dumnezeu si cu toti ceilati oameni.



 (Din cartea Despre iubirea crestina de Jean-Claude Larchet, Ed. Sophia)

PAGINI WEB:

Război întru Cuvânt:

Jean-Claude Larchet ne talcuieste porunca dupa care vom fi judecati: IUBIREA (PORUNCITA) NU ESTE UN SENTIMENT, NU ESTE CEVA SPONTAN SI USOR

“CAND DRAGOSTEA E IMPARATEASA…” Jean-Claude Larchet talcuieste cuvintele Sfintilor Parinti despre iubirea crestina

Duminica bogatului nemilostiv si a saracului Lazar: CINE SUNT CEI MILOSTIVI?

N-am avut odihna in duhul meu, pentru ca n-am gasit pe Tit, fratele meu…” SFANTUL IOAN GURA DE AUR DESPRE PRIETENIA MARILOR APOSTOLI PAVEL SI TIT (25 august)