joi, 26 martie 2015

Bunavestire in iconografie

Bunavestire - Icoana din Orhid, Serbia, Sec. al XIV-lea

Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac; Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face şi Gavriil harul îl binevesteşte; pentru aceasta şi noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine! 

 Pe cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu dumnezeiescul Duh, pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, l-ai zămislit Curată, cu venirea Prea Sfântului Duh, spre înnoirea neamului omenesc cea fără prihană! 

(Troparul şi Condacul Bunei Vestiri)

luni, 23 martie 2015

Profesorul Jérôme Lejeune, descoperitorul trizomiei 21: "Ei, bine, ramane intelepciunea vesnica, pe care oamenii nu au inventat-o si care se rezuma intr-o fraza: ceea ce ati facut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut"



21 martie 2015 a fost ziua in care, in peste 60 de orase din tara s-a organizat "Marsul pentru viata". Aceasta zi a coincis cu ziua internationala a  trizomiei 21, aleasa in mod simbolic, pentru a sensibiliza lumea fata de aceste persoane care au in codul lor genetic trei cromozomi 21, in loc de doi. Cunoscuti ca avand sindromul Down, in urma depistajului din timpul sarcinii, sunt avortati in proportie de 96%, conform unor statistici europene. Se estimeaza ca unul din 650 de copii conceputi este cu sindromul Down si, cu cat varsta mamei este mai avansata, cu atat posibilitatea de a avea un astfel de copil este mai crescuta.  

Anomalia genetica cea mai raspandita in lume, este descrisa pentru prima data in 1846, insa primul studiu clinic de anvergura a fost publicat in 1866 de catre un medic britanic, John Langdon Down, care clasifica persoanele cu tulburari mentale inspirandu-se dupa criterii rasiale. Astfel el discerne o varietate "etiopiana", una "americana", una "malaesiana" si una "mongoliana". Aceasta din urma desemna, de fapt, pe cei care au trizomie 21. Si, daca descrierea lor este destul de justa, astfel incat numele sau a servit la numirea maladiei (sindromul Down), concluziile medicale sunt false, caci consemneaza ca "aceste caracteristici etnice sunt rezultatul unei degenerescente".

Pagina din jurnalul lui Jerome L. din 1959, aratand un caz cu T21
Pe 26 ianuarie 1956 se publica pentru prima data in Academia de Stiinte, un articol semnat de Jérôme Lejeune, Marthe Gautier si Raymond Turpin in care se prezinta cazul a trei copii mongolieni carora li s-a analizat materialul genetic, dandu-se astfel de stire comunitatii internationale ca aceasta maladie este cauzata de un cromozom supranumeral, in ceea ce priveste perechea 21 de cromozomi. Prin aceasta descoperire, Jérôme Lejeune, vrea sa schimbe in mod profund privirea lumii asupra copiilor cu trizomie 21, care vin cu sutele la consultatiile sale si dorieste ca intr-o zi sa poata fi vindecata aceasta maladie datorata cromozomilor in plus.

In 1969 ascensiunea fulgeratoare a acestui tanar om de stiinta este stopata in plin zbor. In timp ce primeste la San Francisco Premiul William Allen, cea mai mare distinctie destinata unui genetician, pronunta un discurs in apararea demnitatii umane, in care spune ca embrionul, cat si fetusul, este o persoana umana. El este constient ca descoperirea pe care a facut-o poate fi utilizata impotriva convingerilor sale, si poate deschide poarta spre avortul embrionilor suferinda de anomalii genetice. Sala a fost divizata in doua, intre cei ce-l huiduiau si cei ce-l aprobau. De atunci, in apararea vietii, i s-a spun ca n-are decat sa ramana cu "monstrii" sai, si, cel mai dureros pentru el a fost ca si-a pierdut, cu aceasta ocazie, si prietenii. In laboratorul sau gaseste scris "fascist", "moarte lui Lejeune" si sunt organizate chiar greve studentesti.

Intr-o emisiune televizata, Les Dossiers de l’écran participa la o dezbatere in care se vorbeste despre un tata ce isi omoara fiul handicapat, si, in timp ce se vorbeste despre o "crima din dragoste", Profesorul Jérôme Lejeune denunta "eutaNazia".

Descoperirea trizomiei 21 conduce la primele depistaje antenatale ceea ce permite avortul pe motiv de handicap. Jérôme Lejeune se opune acestei logici si considera ca descoperirea pe care a facut-o este instrumentalizata nu pentru cautarea unui tratament, ci pentru eliminarea celor purtatori de trizomie. Pe 10 februarie 1971, in timpul unei conferinte, este amenintat cu moartea, iar in luna martie a aceluias an, opozantii Profesorului Lejeune ataca cu bari de fier participantii la o conferinta si fac numerosi raniti, printre care si multi handicapati.

In fata dificultatilor femeilor care sunt puse in fata avortului, Jérôme Lejeune cauta solutii pentru a le ajuta sa-si creasca copiii, sau sa fie adoptati in cazul in care ele nu vor sa-l pastreze langa ele. Astfel lanseaza si caminele "Tom Pouce", unde femeile pot fi primite si ajutate inainte si dupa nastere. Pe de alta parte denunta argumentul "dreptului de a dispune de propiul corp", considerand ca fetusul este un corp distinct de cel al femeii.

In august 1988 un avocat american il cheama pentru o expertiza in cazul unui cuplu care vrea sa se separe si care, inainte a recurs la fertilizarea in vitro. In timp ce mama voia sa pastreze embrionii si sa dea urmare nasterii, tatal vrea sa distruga embrionii congelati. Intre exigentele mamei si cele ale tatalui, judecatorul a cerut lamuriri din partea comunitatii stiintifice, ceea ce l-a facut pe Jérôme Lejeune sa-si plateasca singur voiajul in SUA pentru a depune marturie.

Printre altele Jérôme Lejeune continua sa faca cercetari pe giulgiul din Torino, incercand sa reproduca arsurile giulgiului. Acestea au fost identificate ca fiind urmarea unui incendiu din 1532 dintr-o capela din Chambeéry, cand giulgiul a fost pliat in patru.

Pana la sfarsitul vietii sale, pe 3 aprilie 1994, la 67 de ani, cand moare in urma unui cancer, a ramas neclintit in apararea vietii si a demnitatii umane, in ciuda nenumaratelor voci care s-au ridicat impotriva lui, si a persoanelor cu trizomie 21, lasate adeseori deoparte, ascunse, sau fara ingrijire, si a caror stigmatizare continua sa fie in mod larg raspandita si in secolul nostru. 

In cele ce urmeaza vom reda cateva cuvinte ale Profesorului Jérôme Lejeune, graitoare pentru crezul sau, si pe care le putem citi si cu inima.

Jérôme Lejeune raspunzand de ce este impotriva pilulei avortive, intr-un interviu din 1988



- Ati putea sa ne spuneti de ce sunteti impotriva pilulei avortive?

Am putea sa rezumam foarte simplu: ca medic ma bat de partea vietii si nu de partea mortii si pilula avortiva, omorand copiii este rea ca orice alt avort. Ceea ce doresc din toata inima este ca razboiul chimic sa nu aiba loc! Caci este vorba despre un produs foarte curios, stiti, care are o toxicitate specifica pentru fiintele umane care au un anumit stadiu de dezvoltare. De aceea nu ataca sanatatea mamei, dar impiedica copilul sa supravietuiasca. Este foarte exact un produs toxic, care as spune ca este primul pesticid anituman. Si ca medic nu pot sa aprob un pesticid antiuman

Toxicitatea pilulei avortive

Acest produs este toxic si este pentru prima data cand vom specializa in tara noastra un produs care nu are nici o indicatie in cererea care este facuta, decat de a opri o viata care de-abia incepe. Nu este un medicament, este un produs toxic care nu are nici o indicatie actuala decat toxicitatea sa.

Un produs care omoara

Trebuie stiut ca acest produs a fost depus, si ca autorizatia de aparitie pe piata a fost semnata pentru o singura indicatie, si doar una singura, si nu sunt altele in cerere, si asta spune ca este un produs avortiv.

In mod personal sunt medic si am depus juramantul lui Hipocrate. Juramantul lui Hipocrate este de acum 400 de ani inainte de Hristos, deci nu este ceva legat de religie, ci este legat de medicina. Hipocrate ii punea pe elevii sai sa jure: "nu voi da otrava, chiar daca voi fi rugat, nici nu voi sugera sa fie utilizata". Si, in aceeasi fraza a continuat: "nu voi da produse avortive unei femei". Este pentru prima data cand specializam un produs avortiv, cand il vom face in cantitati industriale. Si este o enorma afacere baneasca aici, si fiecare stite asta. Chiar tu ai spus ca este vorba de o piata enorma.

Atunci, vreau sa precizez aceasta, ca acest produs oricat de eficient este - si mi-e teama ca este! - nu va servi practic decat sa omoare copiii si nicidecum sa trateze ceva anume. Numarul de pilule care va fi fabricat este enorm, nu-l cunosc, nu sunt din industrie, dar reprezinta milioane de copii care vor fi suprimati. Si o spun, pentru ca telespectatorii sa inteleaga, daca acesta va fi pus in vanzare - ca este platit sau nu, asta nu are prea mare importanta - daca este expluatat industrial, vor fi milioane de fiinte umane care vor fi distruse in fiecare an. Si trebuie sa stim ca acest produs va omora mai multe fiinte umane decat Hitler,  Mao Tze Tung si Stalin la un loc. Este un moment istoric! Intram intr-o noua istorie!

Un pericol al civilizatiilor

Cand aceasta pilula va fi fabricata industrial, toate regulile de utilizare de care vorbim astazi vor trece ca total inaplicabile. Si este ceea ce se va intampla. Si, un pericol de temut este ca femeile care se poarta bine, care sunt insarcinate si au in noptiera lor 3 comprimate, in ziua in care vor fi nitel deprimate sau vor vomita caci este inceputul sarcinii, sau vor fi deprimate pentru ca au dificultati, cine le va fi alaturi? Nimeni! Vor deschide sertarul, vor lua cele trei comprimate din noptiera, si copilul va fi pierdut. Spun ca a propune sa se puna acul ce tricoteaza chimic moratea, in noptiera, a pune un avortor disponibil in orice moment este un pericol de temut pentru civilizatiile noastre si ca nu avem dreptul sa o facem. Nu este medicina aceasta !                   

Cuvintele profetice ale Profesorului Jérôme Lejeune...




"Voi, care sunteti pentru familie, o sa fiti batjocoriti. O sa vi se spuna ca sunteti demodati, ca impiedicati progresele stiitei. Se va ridica impotriva voastra stindardul tiraniei experimentale. Se va spune ca incercati sa puneti calus stiintei printr-o morala depasita. Ei, bine, as vrea sa va spun: nu va fie teama! Voi sunteti cei care transmiteti cuvintele vietii!"

"Ei, bine, ramane intelepciunea, intelepciunea vesnica, pe care oamenii nu au inventat-o, si aceasta intelepciune se rezuma intr-o fraza, care explica tot, care raspunde la tot, care va spune in fiecare moment ce trebuie sa faceti si sa nu faceti. Si aceasta fraza este simpla si este cea pe care Invatatorul nostru, al tuturora, ne-a dat-o spre invatare: "ceea ce ati facut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut"[cf. Matei 25, 40]

vineri, 20 martie 2015

Psaltul Ion Minoiu: "Ca sa-l misti launtric pe om, nu o poti face numai prin concepte cerebrale. Trebuie sa-i atingi si simtirea, ca sa-i provoci o traire"


Interviu cu Ion Minoiu 

din Revista Apostolia Nr. 84, Martie 2015


- Domnule Ion Minoiu, cum ati trecut de la conducerea unei orchestre la muzica psaltica?
- Foarte natural. In primul rand, n-am condus orchestre permanent, dirijatul a fost doar una dintre specializarile pe care le-am studiat. In al doilea rand, a fost un simtamant pe care l-am avut de mult timp. Muzica clasica era pentru mine deosebita si elevata, dar n-avea un fundament duhovnicesc mai adanc si nici o deschidere catre Adevarul revelat asa cum si le dorea sufletul meu. Am apreciat intotdeauna frumusetea ei, insa am simtit ca am nevoie de altceva, ca duhul omului tinde catre ceva mai mult decat tot ceea ce-i poate oferi lumea asta. Muzica clasica ma retinea aici, in lumea zbuciumului patimilor.

Auzind dupa anii '90 cantarea psaltica, am facut si un fel de legatura cu copilaria mea. Mi-aduc aminte ca la bunici, de Boboteaza sau in preajma altor praznice, preotul si dascalul veneau sus pe deal cu icoana si cu botezul.  Declamarea, cantarea lor mi-au ramas adanc intiparite in suflet, precum mi-au ramas si imaginile, sunetele si mirosurile copilariei. Cantarea bisericeasca, insa, nu era doar o amintire din copilarie, ci era ceva ce te putea propulsa in alta directie si mai sus decat orice muzica de orchestra. Nici macar nu era vorba doar de muzica, ci de o impletire a ei cu cuvantul poetic, cu rugaciunea; ba, chiar mai mult, de un contact pe care rugaciunea te ajuta sa-l faci cu Dumnezeu.
- Unde va aflati, erati in Romania cand ati facut trecerea?
Nu, in Anglia. Am plecat din Anglia la un moment dat, multumind lui Dumnezeu pentru toate cate mi-a daruit. Imi dadusem seama de mult ca imi doresc altceva decat ceea ce-mi putea oferi lumea muzicala artistica.
- Dar ati inceput acolo, in Anglia?
Da. Am inceput multe lucruri oarecum accidental in viata mea. Sigur ca nu exista accidente la Dumnezeu, dar de multe ori am fost pus in situatii care pareau acidentale. Fiind muzicial pe vremea aceea si ducandu-ma si la biserica, au fost situatii in care, sambata seara, la biserica romaneasca nu erau cantareti. Preotul, afland ca sunt muzician, m-a pus la strana. Eu, nestiind cantarea traditionala bisericeasca, am cantat ani de zile asa cum am putut, pana cand, la un moment dat, am devenit psalt la doua catedrale grecesti din Londra. A fost si o randuiala dumnezeiasca, pentru ca la una dintre catedrale a venit chiar atunci un ieromonah din Salonic, tuns in Sfantul Munte Athos, la chilia parintelui Gherasim Mikraghiannitul, cel mai mare imnograf athonit cvasicontemporan. Parintele Nektarios slujea zilnic Dumnezeiasca Liturghie si i-am devenit cantaret. Pe langa slujbele zilnice se adaugau cele de obste si privegherile pe care le faceam alaturi de psalti experimentati. Astfel, am inceput sa invat ethosul si ifosul psaltichiei, pentru ca notatia am invatat-o singur. Prin ifos vreau sa spun stilul, nu ma refer la conotatiile pe care acest cuvant le-a dobandit mai tarziu. Dupa ce m-am intors in tara - de fapt, m-am intors in mai multe locuri - am avut o relatie foarte rodnica cu membrii grupului Nectarie Protopsaltul. Discutand, inregistrand, cantand impreuna cu ei, iar mai apoi in Athos, facand acelasi lucru alaturi de psalti cu foarte multa experienta, m-am mai maturizat. Dar bineinteles ca acesta este un proces care nu s-a incheiat nici acum. Nu pot spune ca, gata, am ajuns la varf, pentru ca atunci cred ca am si dat inapoi.
- Si unde v-ati imbogatit aceata experienta in Sfantul Munte?
In mai multe locuri. Fireste, trebuie sa tinem cont de un lucru foarte important: un muzician antrenat de mic are o cu totul alta perceptie si experienta decat un om care n-a avut parte de un antrenament muzical specializat. Mie nu a trebuit sa-mi explice cineva cum se canta psaltichia, am inceput eu singur sa-mi dau seama ce fac psaltii. De multe ori un psalt nici nu e neaparat si un bun dascal. Harul dascaliei, cel pedagogic, nu e totuna cu harul cantatului, dar daca tu ai o ureche fina formata si spirit de observatie, poti sa "furi". Si tot asa, nu doar furand, ci si discutand cu psaltii, filmand, inregistrand, consultand diverse tiparituri psaltice, am inceput sa inteleg mai adanc "fenomenul". Specializarea in muzica veche si cercetarile etnomuzicologice pe care le-am facut in trecut mi-au fost si ele de mult folos. Am avut si avantajul ca incepusem sa ma descurc putin mai bine in limba greaca si atunci oamenii s-au deschis si mai mult, pentru ca am putut comunica. Din aceste experiente a rezultat si un material documentar foarte bogat, foarte folositor nu numai mie, ci si altora. Dupa cum ati vazut, am inceput deja sa il fac public prin cuvantari. M-am gandit sa-l si randuiesc cu timpul, dar ia foarte mult timp sa-l pui in randuiala, asa incat cei interesati sa se poata foloside el.
- Pentru ca el se si imbogateste, banuiesc, cu timpul, acest material.
Da, se imbogateste, dar mai greu se randuieste. Insa, putin cate putin, ies la iveala lucruri noi.
- Si dumneavoastra sunteti si psalt, si dascal de muzica psaltica.
Eu nu m-am considerat niciodata un psalt, asa cum se zice ca as fi. Mai degraba dascal... si asta din cauza ca predau in mai multe locuri, la mai multe manastiri din tara, din Athos, din alte tari. Psalt am ajuns, v-am spus, accidental. Nu m-am gandit niciodata sa-mi perfectioneze vocea si sa ajung solist, nu asta m-a preocupat pe mine, ci mai mult relatia cantarii cu celelalte expresii ale credintei, cu rugaciunea, adica relatia cu cuvantul duhovnicesc, despre a carui incarcatura v-am vorbit si ieri-seara; cuvant care are menirea si puterea de a te conecta la adierea Duhului.
- Tocmai, vorbiti-ne putin despre insemnatatea muzicii in viata bisericeasca.
Vedeti, noi vorbim mai degraba de cantare decat de muzica, pentru ca impletim glasul cu cuvantul. Cantarea este o jertfa duhovniceasca cuvantatoare pe care omul o aduce lui Dumnezeu. Este si una dintre formele de expresie si marturisire a credintei, nu intamplator aleasa pentru slujbele de obste; pentru ca are un impact foarte mare asupra omului. Am vorbit ieri putin chiar si despre impactul fizic pe care vibratia si ritmul il au asupra omului. Impactul acesta se amplifica daca asociem cele doua dimensiuni cuvantului dumnezeiesc, duhovnicesc. Adica atingem un cu totul alt nivel de expresie si de intelegere atunci cand propovaduim cuvantul prin cantare. Vreau sa spun: cantarea ne ajuta sa experimentam prin traire cuvantul dumnezeiesc, nu doar sa-l intelegem notional. Nu ma refer la orice fel de cantare, ci la cea randuita si cizelata de-a lungul veacurilor sub calauzirea si insuflarea Duhului Sfant. Fauriea cantarii bisericesti este o lucrare dumnezeiasca si omeneasca. Da, o lucrare teandrica, cum se numeste ea in teologie.

Cantarea are si un rol terapeutic, asa dupa cum am vorbit. Pentru ca ritmul si melosul, daca sunt redate bine - si subliniez asta - daca sunt redate bine, au rolul de a ne tamadui de starea neoranduielii launtrice. Dupa cum stim, neoranduiala este "icoana" patimilor omului. Daca sunt redate asa cum trebuie, dupa putintele noastre, bineinteles, nu la un nivel de scena sau de inregistrari de disc, cantarile ne pot pune-n randuiala. Duhul Sfant e randuiala, si atunci se poate intampla ca El sa se pogoare la omul care s-a pus launtric in randuiala. Nu neaparat, insa. Cantarea nu e o tehnica care-L obliga pe Dumnezeu sa Se pogoare, pentru ca Duhul Lui sufla unde vrea, dar te poate acorda la frecventa unei vibratii de la care incepi sa-I simti adierea. Poate sa-ti aduca in suflet o stare de pocainta, o stare de intelegere a celuilalt, din cauza puterii de actiune a cuvantului duhovnicesc invesmantat in melosul ce raspandeste mireasma smereniei.

Vedeti, cantarea de grup e foarte importanta, pentru ca, in principiu, ar trebui sa ne acordam unii cu altii atunci cand cantam, chiar din punct de vedere fizic, adica ritmic, intonational, la nivelul intensitatii, al volumului - cat de tare cantam si asa mai departe. Apoi, toate cele trupesti vor duce spre unirea duhovnieasca. Trup fiind noi, oamenii, nu putem trece peste trup, nu-l putem nesocoti. Pornim asadar de la cele trupesti ca sa ajungem la cele duhovnicesti. O spune Sfantul Ioan Damaschinul si multi alti Sfinti ai Bisericii. Cantarea ajuta foarte mult in slujbele de obste. Sigur ca nu toti au aceeasi atitudine fata de ea si nu toti au nevoie de ea. Pe noi ne intereseaza slujbele de obste, pentru ca aici vine poporul lui Dumnezeu, aici se aduna in biserica si trebuie sa slujeasca impreuna, sa aduca o jertfa cuvantatoare lui Dumnezeu.

Deci, nu intamplator s-a ales cantarea pentru a se exprima lexical si muzical credinta. Nu degeaba s-a ales icoana pentru a se exprima si propovadui vizual credinta. Se pot spune foarte multe. De pilda, credem ca icoana este o forma de expresie mai directa si nemijlocita decat cantarea. Sunt totusi anumite situatii in care un singur imn poate exprima ceea ce vizual se poate exprima doar prin patru imagini diferite. Ma gandesc la momentul in care Hristos, dupa ce a murit pentru noi, era prezent in patru locuri distincte: "in iad cu sufletul, in mormant cu trupul, in rai cu talharul si pe tron impreuna cu Tatal".
- Deci considerati ca exprimarea este mai complexa prin cantarea psaltica decat prin iconografie.
Nu e vorba de complexitate aici, ci ma idegraba de complementaritate. Doua expresii, una vizuala si alta notional-auditiva, izvorate din aceeasi credinta. Ele se completeaza reciproc si trebuiesc traite. Ca sa-l misti launtric pe om, nu o poti face numai prin concepte cerebrale. Trebuie sa-i atingi si simtirea, ca sa-i provoci o traire. Din moment ce tu nu doar pronunti un cuvant sau un text, ci ii dai si un ritm, ii subliniezi sensul si accentele tonice printr-o linie melodica, deja intri pe un cu totul alt nivel de expresie. Nu-i vorba de complexitate.

Sigur ca, pana la urma, un text cantat e mai complex decat unul rostit, dar cu toate acestea te atinge mai direct si, cum sa spun, la un nivel mai adanc. Asta doar in cazul in care invesmantezi textul cantat si cu credinta. Doar atunci cuvantul devine jertfa cuvantatoare pe care o aduci lui Dumnezeu traind-o si cu simturile. Altfel, ramane doar arta sau, mai rau, un automatism ce va duce la plafonare, la inertie: ucigasele vietii duhovnicesti. La fel si icoana; doar privita cu credinta isi va implini adevarata ei menire.
- Si cand spuneti ca aceasta cantare psaltica trebuie sa fie "bine facuta", la ce va referiti?
Pai, adica asa cum a randuit-o Biserica in Duhul Sfant, nu cum a fost remodelata de diferite modele sau tendinte politico-estetice. Cel mai de folos pentru mantuire e sa ne insusim cu toata puterea noastra formle de expresie neaose ale Bisericii, pentru ca de multe ori ne distantam de ele, nu mai simtim, nu mai intelegem bisericeste si pana la urma ne instrainam cu totul. Sa nu uitam insa ca doar Biserica ne antreneaza sa distingem frumusetea nepieritoare de cea inselatoare si Chipul adevarat al Mantuitorului de cel al invatatorilor mincinosi.
- Deci va referiti la o acrivie teologica? Pentru ca la un moment dat ne-ati vorbit de accentul care trebuie sa fie bine pus, si asa mai departe, adica ati dat niste exemple concrete de acest "bine facut".
Acrivia teologica exista deja in cantare, acolo este acrivia teologica. Acrivia psaltului consta in acuratetea cu care propovaduieste cele scrise in cantari. Nu este acuratetea unui artist care vrea sa impresioneze prin calitatile lui pe ceilalti, ci nevointa de a se imbiba, de a se umple de Traditia Bisericii pana ce da pe afara din belsug, pana ce Traditia, adica Duhul Sfant, va izvori si prin el. Si asta inseamna foarte mult exercitiu, adica asceza. Iti antrenezi chiar si vocea, si urechea, si simtul ritmului, si directia, pentru ca esti pus acolo pentru a propovadui cuvantul dumnezeiesc catre toti cei adunati in biserica. Si daca n-o faci bine, cuvnatul acesta, desi cuvant cu putere multa, nu se aude clar, nu patrunde pana la inima credinciosilor. Poti produce chiar si neoranduieli, pe care crestinul le va resimti in biserica.
- Deci cand vorbiti de "facere", va referiti la interpretare, de fapt. 
Nu e interpretare, este o traire, o simtire intelegatoare a cuvantului. Interpretarea e mai de graba a artistilor si a actorilor. Vedeti, in Athos, de pilda, sunt foarte multi parinti, in special pe la chilii, care nu au ureche muzicala si, din punct de vedere tehnic sau artistic, cantarea lor e de slaba calitate; dar in niciun moment al slujbelor nu ma plictisesc alaturi de ei si nici nu sunt deranjat de ceva. Simt ca in inima lor se roaga, adica participa total la cuvant. Ei traiesc cuvantul pe care-l rostesc, nu-l interpreteaza.

Asta e lucrul bine facut: participi cu totul la ceea ce faci. Nu vorbesc despre o perfectiune stirct tehnica aici. Sunt destui cantareti perfectionisti din punct de vedere tehnic care canta superb. Unii dintre ei, insa, te pot obosi sau chiar secatui duhovncieste. Eu nu ma pot ruga cu usurinta la astfel de slujbe, pentru ca simt ca se amesteca acolo un altfel de duh, strain smereniei crestinesti.

Pe de alta parte, nu inseamna nicidecum ca o cantare e traita duhovniceste doar atunci cand e redata prost. Dimpotriva, e foarte important sa tindem spre o redare cat mai buna a cantarilor, mai ales cand avem de-a face cu cantarile bisericesti. In caz contrar, impactul cantarii poate fi si el contrar celui asteptat, mai ales in bisericile din lume.

Ma gandesc acum la un caz celebru din muzica clasica: Simfonia a 9-a de Beethoven. Aceasta lucrare, considerata astazi o capodopera a culturii muzicale occidentale, a fost dirijata in prima auditie chiar de catre autor. Insa Beetohoven era deja surd la acea data. N-auzea nimic din ceea ce se intampla in orchestra si se pare ca falsurile si decalajele ritmice treceau peste masura suportabilitatii. Rezultatul: un fiasco total! Intamplarea aceasta nu-i stirbeste lucrarii valoarea in sine, ci, mai degraba, ne poate spune noua ceva despre cat de importanta e calitatea in slujirea bisericeasca. Aici intervine acrivia, insa intotdeauna bine cumpanita de grija de-a nu iesi din duhul Bisericii si de-a da in alte ifose. Ifos e folosit acum cu sensul pe care l-a dobandit astazi in limba romana.

Constiinta ca prin cantare aducem Domnului jertfa cuvantatoare, adica dar dintr-un dar facut de Dumnezeu doar omului, trebuie zidita, cultivata prin mult efort pana ce devine a doua natura, daca pot sa spun asa.

Sursa: Interviu cu Ion Minoiu din Revista Apostolia Nr. 84, Martie 2015

*

Credinţă, expresie, percepţie în Tradiţia Bisericii, 

Paris 2014



Cateva idei notate din acest vido (rezumat)


Staretul Dionisie Ignat de la Colciu (1909-2004):
Daca nu ai smerita cugetare nu esti aproape de Dumnezeu. Daca ai smerita cugetare ai dragoste, si daca ai dragoste iubesti pe tot omul. Dumnezeu dragoste este si daca nu ai dragoste sa stii ca esti departe de Dumnezeu. Dar, ce greutate este ca sa iubesti pe aproapele? Nu-i nicio greutate. Totul porneste de la smerenie! Si smerenia se dobandeste cand te sarguiesti sa nu pui in sufletul si in cugetul tau egoismul. Ca daca ai patima asta, atuncea sa sti ca nu poti sa fi drept. Daca nu ai dragoste esti departat de Dumnezeu. Toti Sfintii Parinti au fost smeriti. Smeritu-m-am si m-am mantuit. Daca nu te smeresti, nu te mantuiesti. Ca Dumnezeu asa vrea sa fie: smerenie. Daca nu e smerenie, e mandria care e cea mai blestemata patima, ce o uraste Dumnezeu. Legea Bisericii e cea mai usoara, dar noua ni se pare ca e grea, fiindca s-a instalat in sufletul si-n inimile noastre patimile cele rele.
Ion Minoiu: 

1. Nevoitorul adevarat, desi este mostenitorul unei traditii foarte bogate ascetice,  vede asceza ca pe un mijloc, nu ca pe un scop in sine.

2. Parintele Dionisie Ignat a folosit expresia "patimile cele rele" ceea ce ne lasa sa vedem ca ar fi vorba si de niste "patimi bune". E vorba de trasaturile patimitoare, care nu sunt pacate in sine, acele afecte ireprosabile pe care si Mantuitorul si le asuma cu intruparea, si care sunt folosite si de Biserica pentru a patrunde pana la sufletul nostru. Stiti, omul este mai greu convins de concepte cerebrale, trebuie sa-l faci cumva sa simta, sa apelezi la simturile lui.

3. Exista si patimi rele, printre care iubirea se sine, egoismul, care ne distanteaza, ne rupe de Dumnezeu, si ne face chiar sa ne intrebam in ziua de astazi: ce relevanta mai are credinta crestina, mai ales acum, aproape la 600 de ani dupa disparitia Bizantului, nu suntem doar o fosila a istoriei?

Toate atitudinile acestea cred ca izvorasc din ruperea omului de Dumnezeu si autonomizarea lui. O rupere care:

1. anihileaza orice fel de raportare la un Adevar absolut, duce la amestec si relativism

2. denatureaza credinta. Astazi vedem superioritatea tehnicii, a tehnologiei, a computerelor, care-L detroneaza pe Dumnezeu si tehnologia devine inlocuitoarea harului. Mi-aduc aminte de o violonista din Londra care spunea: "Ce minune e astazi ca omul poate sa zboare. Avioanele sunt ca o palma trasa lui Dumnezeu" - asa credea ea. 

3. amestecarea credintei in progresul material, cu mentalitatea confortului care duce la uitarea Imparatiei lui Dumnezeu si incercarea construirii acestei Imparatii pe pamant.

Acuma, progresul tehnologic nu are nimic rau in sine si este de netagaduit, dar n-a reusit sa rezolve si nici sa vindece patimile si orgoliile care genereaza atatea razboiae, nedreptati, ucideri. Si, pe de alta parte, tot iuresul acesta al tehnologiei si al schimbarilor politice, sociale, culturale, si, nu in ultimul rand, psihologice in om - deci al intregului mod de viata - mai degraba pun asupra omului o presiune coplesitoare si duc omenirea de astazi la suferinte inca nebanuite mai dinainte. Multi sufera de tot felul de depresii si sunt diagnostice cat mai deosebite, de care medicii nici nu au auzit.

Pe de alta parte, mentalitatea de consum ii propune omului un fel de fericire facila, prin implinirea poftelor, dar creaza, pe de alta parte, si necesitati artificiale, care odata implinite, in cheie materialista, nu fac decat sa adanceasca tulburarea si golul sufletesc al omului contemporan.  

Staretul Dionisie Ignat de la Colciu:
Oricat de bogat ar fi cineva si toate ale lumii sa le aiba, daca nu are pe Dumnezeu e cel mai sarac si niciodata nu are pacea sufleteasca. Omul, cand are pacea sufleteasca e aproape de Dumnezeu.
Mantuitorul a zidit pe om, dupa cate stim, nu pentru viata lumii acesteia, ca viata lumii acesteia este o greutate si Dumnezeu l-o facut numai pe cele bune, dar viata aceasta ne-a harazit-o Dumnezeu ca sa ne pregatim pentru vesnicie. Oricat de mult ar trai omul, si sute de ani sa traiasca, are sfarsit! Dar, inchizand ochii acestia trupesti incepem alta viata, alta viata fara de sfarsit.
Ion Minoiu:

Inavatatura Parintelui este crestineasca, dar nu toate credintele care roiesc in jurul nostru ne dau aceeasi invatatura. De aceea, in conditiile lumii actuale este vital sa stim ce si cum credem, pentru ca altfel exista pericolul ori sa ne pierdem credinta, ori pericolul de a ne inlocui credinta cu niste surogate de credinta, si surogate de expresii de credinta, care pana la urma ne vor distorsiona perceptia si ne vor stramba intelegerea. 

Hristos S-a intrupat si a patimit tocmai pentru a intemeia Biserica! Vedeti, credinta aceasta a lui Hristos, nu este credinta noastra, este a lui Dumnezeu. Depaseste puterea judecatii omenesti. E un simtamant duhovnciesc, clar de sorginte dumnezeiasca, pe care Dumnezeu, sigur, ni-l daruieste dar intr-un astfel de mod delicat, atat de subtil, incat nu ne siluiest. Ba mai mult lucreaza in asa fel incat ne lasa pe noi sa alegem, daca vrem sa-L urmam sau sa nu-L urmam. Daca alegem sa-L urmam, asta implica efort duhovnicesc.  

Biserica este intruparea caii nemincinoase catre viata vesninca si cate Dumnezeu. 

Staretul Dionisie Ignat de la Colciu:
 Biserica iti arata cum sa traiesti. Biserica are grija sufletului si a trupului tau pentru vesnicie. Dar, tu, daca nu ai Biserica si nu respecti hotararile Parintilor care au tinut Biserica pana acuma la inaltime, ce intelegere ai tu? Biserica este adevarul, Biserica este drumul in care, cu speranta in bunatatea Bunului Dumnezeu, capatam vesnicia, Imparatia Cerurilor. Acolo e adevarata Imparatie. 

Ion Minoiu:
Cum ne invata Biserica sa traim? Pai la plinirea veremurilor, Dumnezeu cel necuprins si vesnic, face o despicatura, un fel de mandorla, asa, si intra in spatiu si timp sfintindu-le. Pe scurt, preia trupul omenesc, preia si graiul nostru omenesc si ne da El cu gura Lui dumnezeiasca un set de legi mantuitoare, nu ne lasa, asa cu o carte si un cod, ci ne si invata cum sa ne rugam. Ganditi-va la rugaciunea domneasca. Mai mult, ne lasa si Chipul Sau, si Fata Sa, deci nu ne lasa sa bajbaim in intuneric dupa El, pentru ca acuma ne-a aratat El insusi, Fata Lui. Asta schimba si perspectiva optica, credinta in intrupare, pentru ca acum ne uitam la Dumnezeu cu crediciosie, nu de jos in sus, adica de la firea noastra patimasa la El, asa cum o face arta naturalista, care "a uitat" de traditia Bisericii, ci ne uitam la Dumnezeu, cum spune Traditia Bisericii de sus in jos -sa nu credeti ca o spun cu codescenta -adica ne uitam la El dupa cum ni S-a descoperit El noua. Este iata o perspectiva rasturanta, pe care multi o cred iconica. Este iconica, dar sa stiti ca perspectiva iconica nu e doar o perspectiva rasturnata ci este si un alt fel de perspectiva.

Tot ce a dat Duhul Sfant in Biserica ca expresie a credintei este expresia vesniciei Lui, de aceea nu este nici moda, nu se imputineaza, nu trece cu timpul.

[...]

Inca de la inceput Biserica a fost un locas al vindecarii, si as vrea sa vedem de ce ne exprimam credinta prin cantare, prin muzica? Cum ne poate tamadui muzica - pentru ca muzica e folosita spre tamaduire?

In primul rand suntem un sistem deschis, reactionam la stimuli interni si externi, ca oameni. Muzica are un impact enorm asupra omului, un impact emotional: ne stoarece lacrimi, ne face piele de gaina, ne dilata pupilele (la filmele de groaza). Are, insa, si un impact psihosomatic, ne modifica ritmul respiratiei, ritmul batailor inimii, presiunea arteriala a sangelui.

Ordonarea materiei in urma unui sunet
Ritmul, pe de alta parte, atunci cand suntem in grup, ne ajuta sa ne sincronizam sistemele nervoase, sa ne sincronizam respiratia, sa ne sincronizam miscarile trupului - si de aceea este folosit nu doar in muzica, ci si in dans, in gimnastica sau sport. Pana acum credeam ca numai ritmul are capacitatea de a randui materia, dar, chair si un simplu sunet are puterea de a randui sau de a dezordona materia.

Muzica, cantarea, sunetul, ritmul are cu adevarat un impact chiar si anatomic asupra noastra.

Aici vedem intelepciunea cea mare a lui Dumnezeu, - si am sa incep a-l parafraza pe Sfantul Vasile cel Mare - Care, in intelepciune vazand indaratnicia omului cazut, care nu mai primea invatatura Lui, care socotea ca invatatura dumnezeiasca fiind amaraciune, amara, amesteca precum un doctor iscusit amaraciunea dogmei mantuitoare cu dulceata cantarii - asa cum si medicii amestecau leacurile amare cu miere - pentru ca omul, inghitind dulceata cantarii sa inghita si leacul amar, care de fapt ne-a tamaduit. Tot Sfantul Vasile cel Mare spune ca "rostul cantarii este de a ne tamadui de neoranduiala patimilor prin armonie si ritm".

Fundamentul a toata cantarea este cuvantul Sfant, adica modul cum ni s-a descoperit noua Dumnezeu in Scriptura, in Psalmi.
    
1:10:01 Parintele Dionisie Ignat canta - imagini unice, date pentru prima data in public

Parintele Dionisie Ignat: Ceea ce esti mai cinstita...


Vedeti si:

miercuri, 18 martie 2015

Drepturi occidentale: Franta a adoptat o lege ce ar permite eutanasia, iar la Strasbourg se formeaza acompaniatorii sexuali ai persoanelor handicapate


Adoptarea legii cu privire la sfarsitul vietii



Deputatii au fost numerosi pentru a vota in favoarea legii cu privire la sfarsitul vietii, cu 436 de voturi pentru, 34 impotriva si 83 de abtineri. Textul legii sustinut de deputatii majoritari si din opozitie a fost adoptat marti [17 martie 2015]. Este vorba de a doua mare reforma promisa de François Hollande.

Aceasta lege instaureaza dreptul la o sedare "profunda si continua" pentru bolnavii in faza terminala si pana la decesul lor. Aceasta alegere, si deci si refuzul ingrijirii terapeutice, trebuie precizat in mod clar in directivele anticipate ale pacientului. Directive constrangatoare, fara limita de validitate si revizibile sau revocabile in orice moment daca pacientul doreste. Un plus fata de legea Leonetti din 2005, care limita la 3 ani validitatea acestor directive anticipate.

Chiar inainte de vot, sedinta Adunarii nationale a fost intrerupta de indivizi anti-eutanasie care au lansat brosuri in hemiciclu

Aceasta lege care da dreptul de a muri bolnavilor, nu aduce doar bucurie; anumiti deputati calificand-o drept eutanasie.



Nota: Asa se face eutanasia dupa moda occidentala, cat despre eutanasia à la roumaine, puteti sa cititi aici:


Update:


*

Strasbourg: formarea acompaniatorilor sexuali pentru hanidcapati



Handicapatii au si ei "nevoi sexuale". In speranta ca vor face sa se miste constiintele asupra acestei probleme polemice, o asociatie tocmai a organizat langa Strasbourg un stagiu pentru acompaniatorii sexuali ai persoanelor handicapate.
"Sa amintim ca este o prostitutie specializata, putem sa numim asta cum vrem, si de aceea este necesar sa se organizeze o formare despre diferitele tipuri de handicap. Avem multi lucratori ai sexului care spun: "as vrea mult sa primesc sau sa merg la persoane in situatie de handicap, am cereri, dar nu ma duc, caci mi-e frica sa nu le fac rau, sau sa o fac rau, caci nu cunosc handicapul si diferitele tipuri de hanidcap". Deci, despre aceasta ii informam si ii formam" - spune intr-un interviu acordat, Jill Nuss, o veterana acompaniatoare sexuala.
Marcel Nuss, presedintele asociatiei APPAS, in situatie de handicap ne spune:
"In Franta, daca nu intrati intr-un cerc integrist si moralizator sunteti aratat cu degetul. Fie ca este vorba de intreruperea voluntara de sarcina, de sinuciderea asistata, de procreerea medicala asistata, de eutanasie sau de acompaniament ritualic aveti in mod constant datatori de lectii in fata dumneavoastra".
Traducere din reportajul (video) de mai sus

Nota: Acum un an trageam inca un semnal de alarma, intr-un articol intitulat: Reeducarea lumii prin educatia sexuala. De atunci lucrurile avanseaza treptat si vedem cum, in numele unor drepturi ale minoritatilor, se adanceste rana intregii societati

In contrapondere, sa ne amintim ceea ce PS Longhin a facut la Banceni pentru copiii suferinzi, asa cum putem vedea si din articolul: PS Longhin la Constanta: "toate cele ce le faceti, faceti-le cu dragoste spre slava lui Dumnezeu" 

luni, 16 martie 2015

Mars ecumenist la Bruxelles pentru comemorarea atentatelor de la Paris si Copenhaga. Ministrul Justitiei Koen Gees: "Nu exista o arma mai buna pentru a distruge identitatile decat deformarea mesajelor religioase"


Duminica, 15 martie 2015, peste 3.500 de manifestanti au participat la marsul "Together in Peace" din Bruxelles pentru a comemora atentatele de la Paris si Copenhaga de acum 2 luni. "Reuniti in acelasi mars, ieri, reprezentantii religiosi evrei, crestini, si musulmani au defilat alaturi de laici in apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale".
 
 
 IPS Athenagoras Peckstadt, Mitropolit al Belgiei, si Exarh al Olandei si Luxemburgului, din Patriarhia Ecumenica a participat la brat alaturi de Episcopul Léonard (Biserica Catolica), Episcopul Robert Innes (Biserica Anglicana), marele rabin Albert Guigui (Iudaism), pastorul Steven Fuite, presedintele Uniunii bisericilor protestante din Belgia, Noureddine Smaili, presedintele Executif al Musulmanilor din Belgia si Henri Bartholomeeusen, presedintele Centrului de Actiune Laica.

Trecand prin fata "catedralei ortodoxe a Sfintilor Arhangheli Mihail si Gabriel, a templului protestant din Bruxelles-Musée, cat si a bisericii Notre-Dame du Sablon" manifestantii s-au oprit in fata Palatului Justitiei din Bruxelles unde ministrul Justitiei Koen Geens a tinut un discurs urmat de "un mesaj de speranta din partea a trei tineri de confesiune musulmana, iudaica si catolica" si de lansarea spre cer a zece porumbei.

Henri Bartholomeeusen, Presedintele Centrului de Actiune Laica, a amintit, de la Casa laicitatii, ca:
"pe 14 ianuarie, la initiativa guvernului belgian, reprezentantii religiilor recunoscute au subscris o declaratie de adeziune la valorile partajate cu laicitatea. Este vorba, in numele dumneavoastra, de a recunoaste caracterul universal al drepturilor omului, a libertatilor fundamentale, si, in particular, libertatea de expresie, de a gandi, a presei si a religiei".
In fata marii sinagoge, marele rabin de Bruxelles, Albert Guigui a declarat:
"Impreuna, noi trebuie sa transmitem, mai mult ca niciodata, generatiilor viitoare, baza valorilor care fundamenteaza Europa. (...) O sarcina inifinit mai grea apasa pe fiecare dintre noi, si noi vom fi judecati din ceea ce am infaptuit".
Ministrul Justitiei a amintit importanta unei educatii si a unei informari de calitate:
"Nu exista o arma mai buna pentru a distruge identitatile decat deformarea mesajelor religioase si filozofice".
Jan De Volder, purtatorul de cuvant al Comunitatii catolice de Sant'Egidio, responsabil cu coordonarea mobilizarii, sustine ca acest mars este un prim pas spre o actiune grupata a religiilor:
"Chiar au fost astazi, alaturi de noi, si budisti. Fiecare religie trebuie sa-si faca o autocritica. Trebuie facuta o purificare. A fost varsat sange in numele religiilor si astazi aceasta inca se mai face. Astazi, religiosii o spun impreuna cu forta" - a declarat el.




Vedeti si:


duminică, 15 martie 2015

Arhim. Zaharia Zaharou despre cum putem sa recunoastem harul in pocainta noastra

Icoana de Georgios Kordis
"Cu cat mai mult vad pe Dumnezeu, cu atat mai inflacarata mi se face pocainta, caci cu atat mai limpede imi constientizez nevrednicia inaintea Lui". (Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 221)

"Acel cuvant al Psalmului 33 s-a adeverit si in cazul meu, si nu o data: "Saracul acesta a strigat, si Domnul au auzit pre dansul"..."Temeti-va de Domnul... ca nu este lipsa celor ce se tem de Dansul". De departe nu este o fericire a se vedea "sarac", a constientiza propria orbire. Nespus de dureros si infricosat lucru este a-ti auzi osandirea la moarte pentru ca esti asa cum esti. Insa in ochii Ziditorului meu - sunt fericit anume pentru aceasta cunoastere a propriei mele saracii (cf. Matei 5, 3). Aceasta viziune duhovniceasca tine de faptul ca ni s-a descoperit "imparatia cerurilor". Eu trebuie sa vad pe Hristos "precum este", pentru a ma cumpani fata de El, si din aceasta comparatie sa imi simt propria "neasemanare" - uraciune. Eu nu ma pot cunoaste pe mine insumi daca nu se afla inaintea mea Sfant Chipul Sau. Puternica imi era, si inca imi mai este, respingerea fata de sine-mi. Insa tocmai din aceasta groaza s-a nascut inlauntrul meu o rugaciune de o anumita deznadejde care ma afunda intr-o mare de lacrimi. Eu nu vedeam atunci nicio cale spre vindecarea mea; imi parea ca uraciunea-mi nu se poate preschimba intru asemanarea frumusetii Lui". (Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 79-80)


*

- Ati citit mai devreme un pasaj din scrierile Staretului Sofronie unde acesta spune ca dupa o perioada de pocainta a cunoscut harul dumnezeiesc si pocaintei i-a urmat mangaierea. Cum a recunoscut harul si cum putem si noi sa recunoastem harul in pocainta noastra sau atunci cand incercam sa ne pocaim? Si daca nu simtim ca am primit aceasta mangaiere, este aceasta un semn ca pocainta noastra nu este sincera?

Arhim. Zaharia Zaharou: Ne dam seama ca am dobandit har daca, de pilda, devenim mai puternici in a tine piept ispitelor. Daca vigoarea noastra in lupta impotriva pacatului sporeste, aceasta este un semn ca am aflat har. Daca ne vine mai usor sa ne smerim inaintea fratelui nostru, sa-i dam lui intaietate si sa ne punem pe noi pe locul doi, din nou aceasta este un semn ca am aflat har. Daca putem sa ne rugam mai usor, mai curat, si cu mai multa evlavie, aceasta este din nou un indiciu ca starea noastra nu este una pur sufleteasca, ci impreunata cu har. 

Sunt si feluri practice de a ne pune la incercare. Cand Sfantul Ioan Scararul ne infatiseaza anumite criterii prin care sa ne cercetam sporirea duhovniceasca, el nu spune ca cel ce privegheaza trei ore se afla pe prima treapta a scarii urcusului duhovnicesc, iar cel ce privegheaza cinci ore pe cea de a doua si asa mai departe. Pentru el, crieteriul care nu da gres este reactia pe care o avem atunci cand cineva ne mustra sau ne corecteaza. El spune ca daca ne silim sa nu-i intoarcem vorba, atunci ne aflam pe prima treapta a scarii desavarsirii. Iar daca nu numai ca tacem si nu raspundem cu rautate, ci ne si dam seama ca gresim si ne osandim pe noi insine pentru greseala noastra, atunci ne gasim pe cea de-a doua treapta. Daca dam slava lui Dumnezeu pentru ca am fost mustrati spre folosul si indreptarea noastra, atunci suntem pe cea de-a treia treapta. Iar daca ne rugam pentru cel ce ne-a gresit si-l consideram binefacatorul nostru, atunci suntem cu un pas mai sus pe scara spre desavarsire. Ba mai mult, Sfantul Ioan spune ca atunci cand cineva ne face o observatie si noi ii intoarcem vorba, ne uram propriul suflet. Nu noi trebuie sa avem ultimul cuvant. Sau daca e sa avem ultimul cuvant acesta trebuie sa fie intotdeauna "Amin" sau "Sa fie binecuvantat" fara sa mai adaugam nimic altceva.

Sursa: Omul cel tainic al inimii, Arhim. Zaharia Zaharou, Ed. Basilica

miercuri, 11 martie 2015

Arhim. Zaharia Zaharou despre zidirea inimii prin rastignirea mintii

Zidirea inimii prin rastignirea mintii


Potrivit Sfantului Apostol Pavel, intelepciunea lui Dumnezeu este nebunie pentru lume (cf. 1 Cor. 1, 18). Lumea nu vede decat nebunie in Crucea lui Hristos, dar cel ce a gustat din mantuirea pe care Crucea lui Hristos a adus-o pe pamant cunoaste ca intelepciunea lui Dumnezeu este mai presus de toata intelepciunea si ca intelepciunea si puterea lui Dumnezeu pot sa-l mantuiasca pe om.

Hristos a murit pe Cruce in ascultare fata de Tatal Ceresc, iar credinciosul isi ia crucea sa in ascultarea de porunca lui Dumnezeu. Omul nu se poate mantui daca fuge de cruce si de moarte, caci mantuirea lui se savarseste tocmai prin cruce si prin moarte. Hristos a murit pe Cruce pentru mantuirea oamenilor si cei ce voiesc sa urmeze caii Sale, calea ce duce la viata, trebuie sa-si ia crucea de bunavoie, implinind astfel porunca dumnezeiasca. Pazind poruncile, el va face voia Domnului, iar mintea ii va fi rastignita ca sa se nasca in el un cuget nou - cugetul lui Hristos. De voieste cineva sa devina intelept, acela trebuie mai intai sa se faca nebun, precum zice Apostolul (1 Cor. 3, 18). El trebuie sa-si robeasca mintea voii lui Dumnezeu printr-o neobosita cautare a gandurilor smerite. Astfel mintea va ramane in biecuvantata robie a lui Hristos. Mult folos aduce si cercetarea Sfintelor Scripturi, caci ea smereste cugetul omului, de vreme ce cuvintele Scripturii purced de la Duhul cel smerit al lui Dumnezeu. Cand aceste cuvinte se salasluiesc din belsug in inima credinciosului, atunci mintea lui incepe sa se asemene Mintii lui Dumnezeu.

Calea lui Hristos si prezenta Lui in lume rastoarna criteriile si valorile omenesti, de aceea Scriptura pare straina lumii. Domnul insusi zice: "Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi." (Ioan 9, 39). Lumina pe care Hristos a adus-o in lume este de asa natura incat cei ce cred ca vad si ca sunt intelepti "cu de la sine putere" raman pe veci orbi, iar cei ce nu vad si inteleg ca sunt orbi, aceia vad cu adevarat.

Tainele si slujbele Bisericii ne ajuta sa intelegem si sa patrundem tot mai adanc in taina Crucii si Invierii lui Hristos. La Botez, credinciosul moare pacatului si lumii acesteia, ridicandu-se la "innoirea vietii" (Rom. 6, 4), potrivit duhului poruncilor dumnezeiesti. Crucea ne deschide calea catre taina vietii dumnezeiesti, iar Sfanta Impartasanie ne reinnoieste legamantul Crucii: tot cel ce se impartaseste din de-viata-datatorul Trup si Sange al lui Hristos ar trebui sa moarta siesi si sa vieze numai lui Dumnezeu. Asumarea de bunavoie a mortii prin credinta si pocainta este cea mai buna pregatire pentru Sfanta Impartasanie, in care omul Ii daruieste toata viata lui Dumnezeu, primind in schimbul existentei sale vremelnice si stricacioase viata dumnezeiasca cea nestricacioasa

Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, exista doua etape in rastignirea omului. In prima etapa, omul se departeaza de lume si de patimi, iar in cea de-a doua, care este mai inalta, patimile si alipirile de cele lumesti sunt dezradacinate din insasi inima lui. Daca in prima perioada credinciosul dobandeste o oarecare libertate, el devine cu adevarat liber abia in cea de-a doua. In prima etapa, credinciosul biruieste dorinta de stapanirea asupra aproapelui. In cea de-a doua, el insusi nu se mai afla sub stapanirea nimanui, caci acum este rastignit pentru toti: "Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume" (Gal. 6, 14).

Daca ne lasam ispititi de lumea vazuta, ajungem sa fim dusmani ai Crucii pentru ca ne facem robi lumii. Dar daca singura noastra dorire este paza poruncilor, cautarea si plinira voii lui Dumnezeu si savarsirea doar a ceea ce este bineplacut Lui, chiar daca aceasta este impotriva firii noastre cazute, atunci suntem "prieteni" ai Crucii, caci stim ca "Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi ştie toate" (1 Ioan 3, 20). Stim ca dumnezeiasca si desavarsita dragoste, de care sufletul se simte atras, ne-a fost data ca porunca. Insa sufletul se chinuie amarnic fiindca nu poate sa o implineasca si de aceea petrece toti anii vietii lui pe pamant ca un rastignit

Daca mintea omului, care a fost pangarita de caderea lui Lucifer, nu se leapada de intelegerea ei fireasca si nu primeste nebunia Crucii, nu va fi in stare sa se smereasca pe sine si sa purceada in calatoria catre cele de jos. Atunci cand primeste sa se rastigneasca, mintea coboara in inima si omul traieste nebunia Crucii ca pe intelepciunea si puterea lui Dumnezeu. Atunci ii este cu putinta sa petreaca in inima in stare de trezvie, chemand Numele Domnului. De aceea in traditia isihasta se pune accentul pe pocainta ca temelie a urcusului duhovnicesc al omului. Urcusul acesta este de fapt un drum al pogorarii, cu neputinta de parcurs fara credinta in Dumnezeirea lui Hristos si constiinta pacatoseniei si saraciei noastre duhovnicesti. Pocainta este un dar insemnat al Duhului Sfant, care poate in asa masura sa sporeasca in om simtamantul saraciei sale duhovnicesti, incat el ajunge sa traiasca in lume asemeni unui nebun.

Dar rastignirea mintii se infaptuieste mai cu seama prin ascultare - o virtute de capatai in monahism, care duce la cunoasterea voii lui Dumnezeu si la dobandirea cugetului lui Hristos. Pentru ca ascultarea presupune dependenta de o alta persoana, ea naste in noi smerenia care, la randul ei, ne intareste inima. Cugetul cel firesc este rastignit, iar adancul inimii iese la iveala, gata sa primeasca darul Duhului Sfant. Acest dar inseamna, mai presus de orice, iertarea pacatelor. Primind aceasta iertare, inima este sloboda sa cheme Numele Domnului spre mantuire. Astfel ascultarea il inalta pe om in planul vietii si libertatii dumnezeiesti.

Ascultarea nu este totuna cu disciplina. Disciplina este proprie omului cazut, supus stricaciunii, insa "ce este nascut din trup, trup este" si "nu foloseste la nimic" (cf. Ioan 3, 36; 6, 63). De aceea omul trebuie sa faca un "salt" de credinta si sa patrunda in taina ascultarii. Impunerea din afara a disciplinei duce la inegalitate, nedreptate si dezbinare, si se insoteste de o anumita raceala a inimii atat a celui care impune disciplina, cat si a celui care se supune ei. Ascultarea, insa, presupune o relatie intemeiata pe rugaciune. Cuvantul lui Dumnezeu poate atunci sa se nasca in inima smerita a celui care ii primeste pe oameni ca un parinte, precum si in inima celui care asculta. In ascultare nu este nicio urma de cruzime. Disciplina presupune respectarea unor forme pur exterioare si a unui fel de a gandi pur omenesc, in vreme ce ascultarea cauta in inima instiintare de la Dumnezeu. Disciplina le ingaduie celor puternici sa-si mentina stapanirea supra celorlalti, iar cei slabi sunt dati pierzarii, insa acest proces al "selectiei naturale" nu are cum sa reflecte adevarata biruinta a Crucii. Calea ascultarii, insa face ca fiecare credincios, oricat ar parea el de "neinsemnat", sa se uneasca in chip desavarsit cu Trupul lui Hristos. Si nu trebuie decat sa-si puna toata nadejdea in Crucea Domnului pentru ca inima lui sa dobandeasca plinatatea harului. 

Tot omul, fie el slab sau puternic, trebuie sa-si rastigneasca mintea daca voieste sa se faca madular care sa vietuiasca armonios inlauntrul Trupului lui Hristos. Sa nu uitam ca Hristos, Capul Trupului, poarta cununa de spini si ca in aceasta lume El patimeste. Prin urmare, orice madular care va fugi de durere se va afla in afara Trupului si despartit de Capul lui. Insa de va imbratisa crucea ascultarii din iubire, inima lui va fi taiata imprejur si va purta inlauntrul ei Numele Domnului.

Nevointa tinerii mintii in inima il conduce pe om la starea de feciorie duhovniceasca. Simturile noastre pot fi puse in slujba acestei feciorii, ceea ce constituie o rastignire in plan duhovniceasc, fecioria fiind rodul unei vieti rastignite. Potrivit Sfantului Apostol Pavel, adevaratul crestin nu este preocupat de aspectele exterioare ale vietii sale, ci de paza poruncilor (cf. 1 Cor. 7, 19).

Insa rastignirea mintii prin pazirea poruncilor este o sarcina foarte grea pentru omul modern, care respira si cultiva un duh de autonomie agresiva. Din punctul de vedere al logicii independentei, a-l accepta pe celalalt, ba mai mult, a te supune in duh de ascultare voii celuilalt este curata nebunie. Dar aceasta logica egocentrica a vremii noastre este de fapt o "fundatura" atat din punct de vedere social, cat si din punctul de vedere al vietii personale a omului. Rastignirea mintii isi vadeste insemnatatea mai ales in ziua de azi, pentru ca ea are putere sa tamaduiasca egocentrismul omului contemporan. 

Coborarea mintii in inima


Omul isi implineste adevarata menire, cea harazita de Dumnezeu mai inainte de toti vecii, prin pazirea poruncilor Ziditorului sau. Insa aceasta implinire presupune intoarcerea mintii in inima si redobandirea întregiei dintr-nceput. Caci numai atunci ii este cu putinta omului sa-L iubeasca pe Dumnezeu cu toata fiinta sa si pe aproapele sau ca pe sine insusi, potrivit indoitei porunci a dragostei. Aceasta era starea omului in rai, in sufletul lui el nu cunostea nici dezbinare, nici lupta launtrica, ci isi indrepta neincetat puterea fireasca a mintii, cu care il inzestrase Ziditorul sau, spre Domnul, iar desfatarea sa intru slava lui Dumnezeu nu cunostea margini. Insa acum omul este o faptura cazuta, cu mintea risipita in lumea zidita; el trebuie sa se intoarca in inima si sa-si regaseasca unitata fiintei

Insa iubirea de sine se dovedeste a fi o mare piedica, ce nu-i ingaduie mintii sa se reintoarca in inima si sa se statorniceasca in adancul ei. Iubirea de sine naste in om slava desarta care il impiedica sa se smereasca pe sine si sa creada in Hristos. Slava desarta intuneca inima, o impietreste si o umple de sinele cel patimas, nelasand loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru aproapele. Omul nu mai este in stare sa intre intr-o relatie datatoare de viata cu Dumnezeu si se lipseste de bucuria comuniunii cu semenii sai. Mintea ii este ingreuiata de instrainarea de tainicele si vastele intinderi ale adancului inimii. Omul se vadeste incapabil de lucrarea ziditoare a rugaciunii. Vaduvit de mangaierea rugaciunii si instrainat de Dumnezeu, omul se inaspreste si se salbaticeste

Strapungerea inimii si pocainta sunt cele mai bune leacuri pentru tamaduirea omului. Strapungera inimii aduna atentia mintii, iar zdrobirea inimii pe care o resimte din pricina ca L-a tradat si L-a manitat pe Dumnezeu, Mantuitorul si Binefacatorul sau, ii alunga din minte toate gandurile rele. Prin harul Duhului Sfant, strapungerea si zdrobirea inimii ii sunt indeajuns crestinului pentru a birui toate duhurile rautatii. Sfintii obisnuiau sa se impotriveasca duhurilor necurate cu o rugaciune de osandire de sine, mai degraba decat cu un cuvant din Scriptura, osandirea de sine fiind un act de smerenie si, prin urmare, unul mai sigur. Fireste, Hristos, fiind fara de pacat, a certat duhul vrajmas cu autoritate, invocand Scriptura. Insa omul ranit de pacat este chinuit de slabiciuni ascunse, de care duhul rautatii se poate lesne folosi pentru a-l birui. De aceea ii va fi mai usor sa alunge energia diavoleasca daca va cauta adapost in rugaciunea smerita a osandirii de sine, considerandu-se vrednic de toata suferinta, chiar si de iad.

Neindoielnic, inima infranta si smerita va fi cercetata de har, iar mintea va cobori in chip firesc in inima si se va uni cu ea. Inima lui va deveni o fortareata duhovnicasca si atunci omul va primi putere de la Domnul ca sa-l izgoneasca pe vrajmas cu rugaciunea. El va izbuti sa alunge gandurile rele printr-o singura chemare a Numelui lui Hristos, printr-o singura miscare a duhului. Insa unirea mintii cu inima este mai cu seama rodul pocaintei. Cu cat este mai adanca pocainta, cu atat mai mare este ravna inimii si mai temeinica statornicirea mintii in inima. Desi durerea pocaintei este cea care inlesneste cel mai mult coborarea mintii in inima, ne putem folosi de orice durere care ne incerca in aceasta viata, cata vreme o primim cu deplina incredere in pronia lui Dumnezeu. Boala, prigoana, saracia sau oricare alta suferinta se pot preface in energie care deschide calea catre inima. 

Nenumaratele suferinte ale omului sunt urmarea necontenitei lui instrainari de bunul Dumnezeu. Din pricina caderii omului in pacat, intregul univers geme de durere si necaz, si Duhul cel smerit al Domnului nu Se mai odihneste in el. Primind sa patimeasca moartea (Evr. 2, 9), Hristos a slobozit lumea din lantul tragic, fara de noima si fara de sfarsit, al suferintei. Insa suferinta lui Hristos, care I-a insotit desertarea de Sine din momentul in care a luat asupra-Si firea noastra omeneasca si pana in clipa jertfei Sale in infricosatul loc al Capatanii (cf. Matei 27, 33), nu poate fi descrisa in cuvinte, ea e de neinteles si de neatins pentru om. Ba mai mult, suferinta aceasta nu poate fi niciodata intrecuta pentru ca Domnul este Iubire mai inainte de veci. Desi a fost urat si respins de oameni, Hristos a fost pus de Dumnezeu sa fie piatra din capul unghiului a vietii celei nepieritoare si Incepatorul mantuirii vesnice.

Desi suferinta Domnului e mai presus de orice inchipuire, in ea nu este nicio urma de tragism. Tragedia este caracteristica suferintei omului cazut, insa Hristos nu S-a despartit nicio clipa de Tatal si, prin jertfa Sa de bunavoie, a implinit in chip desavarsit indoita porunca a dragsotei, fara a fi pacatuit vreodata. El a luat asupra-Si tragedia intregii omeniri si, prin patimile Sale, Si-a aratat dragostea "pana in sfarsit" si asa a mantuit lumea. Din acel moment noi am cunoscut care este calea, care este vietuirea ce atrage Duhul slavei lui Dumnezeu sa-Si afle odihna in chip minunat in inima indurerata a omului (cf. 1 Petru 4, 14).

Dumnezeu "ne-a iubit Cel dintai" (1 Ioan 4, 19) si "pe Insusi Fiul Sau nu L-a crutat, ci L-a dat mortii, pentru noi toti" (Rom. 8, 32), iar credinciosul raspunde chemarii dumnezeiesti prin imbratisara suferintei in pocainta sa, dovedindu-si astfel masura iubirii care I-o poarta lui Dumnezeu, Mantuitorului si binefacatorului sau. Omul, care se pocaieste se cufunda intr-o "mare de suferinte", si potrivit marturiei Sfantului Siluan "cel ce mai mult iubeste, mai mult si sufera". Dar aceste suferinte nu sunt de natura sufleteasca. Ele nu sunt urmarea unor tulburari psihice, a unor furstrari sau esecuri. Omul le ia asupra-si de bunavoie, in stradania sa de a pazi poruncile dumnezeiesti.

Omul sufera pentru ca s-a desfatat de suflarea nemuritoare a Duhului Sfant Care i-a aprins sufletul de dorirea lui Dumnezeu. Si pentru ca acum tanjeste dupa iubirea nemarginita a lui Hristos, viata pamanteasca devine pentru el o temnita stramta si inima lui plange "cu suspine negraite" (Rom. 8, 26) pentru ca nu poate ajunge la desavarsirea dumnezeiasca a iubirii, care i-a fost poruncita (vezi Matei 5, 48). E posibil ca el sa sufere in toate planurile fiintei sale, insa aceste suferinte nu-l distrug, caci ele sunt duhovnicesti. Si pentru ca aceste suferinte sunt urmarea raspunsului omului la porunca dumnezeiaca, ele se insotesc in chip minunat de o mangaiere nestricacioasa care da viata inimii si avant mintii.

Asemenea suferinte nu fac decat sa adeverasca libertatea duhovniceasca a omului, pe care el, o dobandeste prin ascultarea de porunca dumnezeiasca, aratandu-si astfel iubirea pentru mara jertfa a Unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu. Ele mai au si o alta calitate care surprinde: sunt insotite de bucuria care biruieste patimile si aboleste "legea pacatului" (Rom. 8, 26) din madularele omului. Si cand suferintele lui ajung la o anumita masura, ele il conving pe Dumnezeu sa-i daruiasca slugii Sale risipitoare focul Iubirii Parintesti si bogatiile cuvenite unui fiu (vezi Luca 16, 10-11; Ioan 14, 23). Si credinciosul, pe masura ce se descopera pe sine ca persoana constienta de libertatea sa plina de slava, priveste cu uimire cum i se deschid inainte adancuri ale fiintei pana atunci necunoscute. Desi nu poate sa cuprinda in sine darul dumnezeiesc, caci "Dumnezeu este mai mare decat inima noastra" (1 Ioan 3, 20), totusi inima lui se deschide deplin spre a primi "stralucirea cunostintei slavei lui Dumnezeu pe fata lui Iisus Hristos" (cf. 2 Cor. 4, 6).

Dupa cum spune Parintele Sofronie, coborarea mintii in inima nu se poate savarsi fara suferinta, insa praznicul iubirii dumnezeiesti care are loc in inima face ca "patimirile vremii de acum" (Rom. 8, 18) sa para mici si neinsemnate. Caderi tragice se dovedesc folositoare atunci cand sunt intelese din perspectiva pocaintei, caci ele vadesc pustiirea sufletului si il ranesc cu tanjirea dupa Dumnezeu, îi incalzesc inima impietrita si inlesnesc coborarea mintii in inima.

Intoarcerea mintii in inima constituie cea de-a doua miscare a mintii. Prima miscare este aceea a iesirii in afara si a imprastierii in cele zidite ale inimii, in vreme ce a treia miscare se infaptuieste atunci cand mintea, inatarita de harul dumnezeiesc, indreapta intreaga fiinta a omului spre Dumnezeu.

Odata salasluita in inima, mintea trebuie sa ramana inchisa inlauntrul ei si sa se inarmeze cu Numele lui Hristos. Puterea acestui Nume ii ingaduie omului sa devina stapan pe firea sa si pe toate facultatile sale. Astfel, harul principiului ipostatic incepe sa se arate lucrator, desavrasindu-se in cele din urma prin luminarea Luminii nezidite.

Mintea s-a intors acum in inima si Dumnezeu vegheaza asupra ei. Ea se cufunda in vapaia inimii, curatindu-se prin botezul focului pe care Domnul l-a adus pe pamant (cf. ["El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc"] Luca 3, 16; ["Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!"]12, 49). Si cand mintea se curateste desavarsit, ea devine precum fulgerul si este gata sa patrunda in adancul inimii.

Sursa: Omul cel tainic al inimii, Arhim. Zaharia Zaharou, Ed. Basilica


Vedeti si : 


Arhim. Zaharia (stanga) la Man. Bussy en Othe (Fr.)