vineri, 28 octombrie 2016

Parintele Constantin Coman: "Patericul este expresia împlinirii, este confirmarea tuturor cuvintelor Mântuitorului Hristos din Evanghelie. Patericul confirmă faptul esenţial că omul este în măsură să răspundă iubirii lui Dumnezeu cu aceeaşi măsură"


Familia Ortodoxa: „După Scriptură vine Patericul”


Mulţi au impresia că Sfinţii au coborât de undeva din cer, că au fost cumva aleşi de Dumnezeu, un fel de personaje de poveste. Patericul egiptean ne demonstrează însă că sfinţenia nu este decât încununarea unei vieţi de luptă cu propriile neputinţe, cu patimile şi cu diavolii.

Zeci de mii de oameni populaseră pustia de-a lungul secolului al IV-lea, ducând o viaţă cu mult deasupra firii, iar lucrul acesta ne arată că sfinţenia nu e o chestiune ce ţine doar de cei câţiva „aleşi”. Aceşti Părinţi însă, pe lângă o credinţă simplă şi nestrămutată în cuvintele lui Dumnezeu, își asumau o nesfârşită silire a firii. Și, mai mult decât toate, aveau o ascultare desăvârşită faţă de Bătrânii lor, prin care ajungeau să se sfinţească şi să facă minuni, după cum ne promite Mântuitorul în Evanghelia Sa.

 „Fiţi sfinţi!” 1 Petru 1:16 este, aşadar, îndemnul general al apoftegmelor patericale, căci la sfinţenia vieţii suntem chemaţi cu toţii încă din lumea aceastanumai să vrem să răspundem la această chemare a lui Dumnezeu.


- Părinte, ați publicat de curând Patericul egiptean – ce aduce această nouă traducere?

Este pentru prima oară publicată în limba română colecţia sistematică a Patericului egiptean. Deci nu este numai o nouă traducere, ci şi o primă ediţie a acestei variante a Patericului. Cea mai mare parte dintre noi cunoaștem Patericul în varianta lui alfabetică, unde apoftegmele – scurtele ziceri sau istorioare ale sau despre Părinţii pustiului – sunt aşezate în ordinea alfabetică a Părinţilor, începând de la Avva Antonie până la Avva Or. Ceea ce apare acum este varianta tematică sau sistematică, în care apoftegmele sunt rânduite pe teme: douăzeci şi două de teme. Temele sunt ele însele aşezate într-o ordine logică, ca într-o scară. Se începe „cu începutul”, cum s-ar spune, cu îndemnul spre desăvârşire, şi apoi se continuă cu diferitele teme care descriu treptele parcurse de nevoitori până la desăvârşire. Se sfârşeşte cu cei care văd cu duhul sau cei care săvârşesc minuni sau cei care trăiesc într-o deplină lepădare de chipul acestei lumi.

- Mă gândesc că nu întâmplător aţi ajuns la traducerea Patericului…

– N-a fost deloc întâmplător. Pe de o parte, a fost interesul editorial să-l traducem, pentru că am înţeles că reprezintă un tezaur extraordinar din patrimoniul literaturii şi culturii noastre creştine universale, şi în special răsăritene, pentru că interesul apusenilor este mai curând academic şi de studiu, în timp ce interesul nostru faţă de această literatură este unul ziditor, liturgic, funcţional. Noi nu facem istorie numai şi cercetare, ci, în primul rând, redăm circulaţiei o literatură funcţională, care este de folos, de folos sufletesc. Şi dovadă este experienţa foarte plăcută pe care am făcut-o în vara asta circulând pe la câteva mănăstiri: deja Patericul acesta este în trapeza unor mănăstiri, se citeşte din el în timpul meselor, a ajuns în chiliile multor monahi…

Acum, experienţa personală în întâlnirea cu Patericul vine din postura mea de biblist, de profesor de Noul Testament. Ca biblist, m-am concentrat în toată activitatea mea pe problematica hermeneutică, încercând să desluşesc cât mai limpede posibil care este locul Dumnezeieştilor Scripturi în viaţa Bisericii, cum funcţionează ele. Şi atunci am ajuns inevitabil şi la aceste corpusuri literare, care joacă un rol asemănător Scripturilor, un rol funcţional în viaţa Bisericii, cum este literatura liturgică, cum sunt, iată, Patericele, cum sunt Vieţile Sfinţilor, cum este Filocalia şi, în general, literatura patristică. Unitatea dintre Pateric şi Scriptură este una organică şi liturgică, funcţională în continuare, întrucât Patericul marchează, ilustrează, exprimă o perioadă de matrice în iconomia dumnezeiască, în care lucrurile se nasc într-o formă deplină, tocmai pentru a funcţiona ca paradigmă, ca exemplu pentru vremurile ce urmează.

„Bătălia cea mare este cu duhul acestei lumi”


Deci pentru mine această descoperire este una esenţială în înţelegerea lucrurilor, pentru că eu aşezam Scriptura în planul larg al iconomiei dumnezeieşti. Avem o istorie în desfăşurare a iconomiei dumnezeieşti, cu anumite etape – şi Dumnezeiasca Scriptură ilustrează această istorie şi aceste etape. După Scriptură vine Patericul. Avem, după încheierea iconomiei dumnezeieşti lucrată prin Fiul și după pogorârea Duhului Sfânt şi naşterea Bisericii, o primă perioadă semnificativă. Este cea a persecuţiilor – avem trei veacuri de persecuţie. După perioada persecuţiilor, care este tot o pagină paradigmatică, întemeietoare, vine perioada de maximă importanţă a monahismului anahoretic egiptean.

Nu e deloc întâmplător faptul că începutul exploziv al acestui monahism anahoretic coincide cu sfârşitul persecuţiilor – deci începutul secolului al patrulea, când Biserica este invitată să-şi ia locul în lume, în societate, când i se întorc drepturile, oarecum, şi i se acordă privilegii, întrucât, în scurt timp, basileul care conducea lumea cunoscută de atunci avea să devină creştin şi protector al Bisericii. Deci lumea devenea un spaţiu prietenos Bisericii, până atunci fiind un spaţiu duşmănos. Ei bine, în momentul acesta, enigmatic şi provocator, mii de creştini se retrag în pustie. Aceasta e marea provocare a Patericului, marea provocare a monahismului anahoretic: de ce se retrag tocmai când nu-i mai persecută nimeni? Se retrag dintr-o lume care devine prietenoasă şi se duc într-o lume care era, prin natura ei, neprietenoasă, respingătoare, duşmănoasă – care era pustiul, pustiul unde n-aveai nici hrană, n-aveai nici adăpost, n-aveai nici apă măcar şi, sigur, presupunea ieşirea din societate, din familie etc.

Ei bine, lucrul acesta avea să descopere dimensiunea duhovnicească a bătăliei cu lumea. În perioada persecuţiilor lupta era exterioară, stăpânitorul văzut şi formal al acestei lumi, împăratul roman, cu aparatul pe care el îl conducea, era potrivnic Bisericii şi lui Hristos – şi de aici au rezultat persecuţiile şi au rezultat martirii care au umplut calendarele. Bătălia era una văzută, cu adversari văzuţi, care reprezentau puterea lumească.

Părinţii pustiei aveau să ne ducă într-o zonă total diferită, dar care avea să exprime aceeaşi problematică, anume bătălia cu stăpânitorii acestui veac, cu stăpânitorii acestei lumi, care se dovedeau a fi alţii şi mai puternici decât cei formali şi politici, şi anume duhul lumesc, duhul acestei lumi – care, într-o inerţie a noastră de autonomie faţă de Dumnezeu, ne transformă în potrivnici ai lui Dumnezeu şi, evident, potrivnici ai oamenilor. Duhul lumesc – adică orice înclinare care te capacitează spre instrumentarul lumesc, spre bucuria lumească, spre plăcerea lumească, spre criteriile lumeşti, spre judecăţile lumeşti.

Și ce înseamnă această „lume”? Ei, răspunsul este în Pateric. Patericul avea, mie cel puţin, să-mi descopere un lucru pe care nu-l avem suficient de limpede, şi anume că noi suntem vieţuitori într-o lume în care, într-un fel, se amestecă şi se confundă Creaţia lui Dumnezeu cu făcătura idolatră a omului, căreia i se spune tot „lume. Adică toată cultura şi civilizaţia născute dintr-o sumă de minţi şi preocupări autonome de Dumnezeu şi fără de Dumnezeu generează un alt fel de lume: lumea care se exprimă în instrumentarul nostru uzual, se exprimă în legile şi pârghiile de convieţuire socială, se exprimă în legile de producţie, de beneficiu, în interesele proclamate sau neproclamate ale societăţii, ale individului ș.a.m.d. Ei bine, Părinţii constată şi ne atrag atenţia că această lume este potrivnică lui Dumnezeu, şi cine este prieten cu această lume se așază, fără să știe de cele mai multe ori, în poziția de adversar al lui Dumnezeu. Aceasta este o pârghie esenţială a culturii pustiului și a civilizației Patericului: bătălia cea mare este cu lumea şi cu duhul acestei lumi. Atât momentul persecuțiilor, cât și momentul retragerii în pustie confirmă acest lucru.

Împlinirea tuturor cuvintelor Mântuitorului


Patericul este o pagină fără de care noi nu putem înţelege evoluţia istoriei Bisericii, în care se desluşesc lucruri esenţiale. Şi una dintre ele este tocmai această tensiune cu lumea pe care, iată, noi nu o mai luăm atât în seamă, întrucât, în secolul 21, Biserica noastră ortodoxă, şi noi înşine, preoţi, mireni, nu mai suntem atât de rezervaţi faţă de instrumentarul lumesc, de criteriile lumeşti, de judecăţile lumeşti, de obiectivele lumeşti, deşi Hristos ne avertizează să nu ne elaborăm nici propria viaţă, nici propria perspectivă pentru a plăcea oamenilor şi lumii – deci nu pe criteriile acestea, ci pentru a plăcea lui Dumnezeu, așadar pe criteriile dumnezeiești.

Dar ce se întâmplă în Pateric? De ce pleacă aceşti oameni și se retrag din lume, părăsind uneori familii, adică soţie şi copii, părăsind lumea, tineri sau mai în vârstă, bărbaţi şi femei din toate categoriile sociale, săraci şi bogaţi (îl avem pe Avva Arsenie care vine de la curţile imperiale ale Constantinopolului!), toate categoriile sociale sunt prezente aici. Este o lucrare dumnezeiască tocmai pentru a confirma și a legitima universalitatea, dimensiunea aceasta universală a lucrului. Cultura pustiei sau a Patericului nu este o chestiune de excepţie – „de nişă”, cum am spune astăzi –, ci este o expresie universală a Bisericii şi a lumii în versiunea ei bisericească.

Ce avea să se întâmple aici a fost pentru mine, ca biblist, o descoperire fascinantă, fascinantă… Deci, pentru mine, Biblia este istoria iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Este mărturia foarte consecventă şi explicită a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Totul, de la Facerea lumii până la sfârşit, se întâmplă din dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, de la facerea lui Adam şi Eva până la cerul nou și pământul nou despre care vorbește Apocalipsa. Şi culmea acestei manifestări a iubirii lui Dumnezeu sunt evenimentele mântuitoare ce se lucrează prin Hristos: întruparea Fiului lui Dumnezeu, unde avem şi cea mai explicită şi cuceritoare declaraţie de dragoste a lui Dumnezeu: „Așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său cel unul-născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnicăIoan 3:16. Biblia este istoria iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Ei bine, în Pateric avem istoria iubirii oamenilor pentru Dumnezeu. Și nu este deloc o schemă verbală, ci este o mare descoperire – pentru mine, cel puţin, funcţionează extraordinar ca o cheie hermeneutică la adresa Scripturilor, pentru că aici îi avem pe oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu cu măsura cu care Dumnezeu i-a iubit pe ei, adică dându-şi viaţa pentru ei. Aici oamenii îşi dau viaţa pentru Hristos, liber, şi n-au altă motivaţie decât cea a iubirii pentru Dumnezeu.

Lucrul acesta se verifică la modul foarte concret tocmai prin lepădarea de aspirațiile, obiectivele și criteriile lumești, și aplicarea poruncilor sau criteriilor dumnezeieşti, exprimate de Hristos Însuşi. Spune Hristos aşa: „Cine iubeşte pe tată sau pe mamă sau pe fii sau pe fiice sau ţarinele sale sau sufletul său mai mult decât pe Mine nu este vrednic de mineMatei 10:37. În varianta Sfântului Evanghelist Luca, mai mult decât atât spune: „Cine nu urăşte pe tată şi pe mamă şi pe fii şi pe fiice şi pe ţarini şi sufletul său nu poate fi ucenicul MeuLuca 14:26. Ei bine, lucrul acesta se întâmplă în Pateric: Părinţii ajung la această măsură a iubirii faţă de Dumnezeu. Sunt fraţi după trup care se află în aceeaşi mănăstire şi care, atunci când unul moare, celălalt refuză să vină să-l vadă, pentru că ar fi făcut-o în temeiul relaţiei de rudenie, şi asta ar fi fost o întinare a iubirii lui faţă de Dumnezeu. Sunt Părinţi care refuză să-şi ajute cu o pâinică copiii, trimişi de mama la mănăstire că era foamete şi mureau de foame, tocmai ca să nu coboare la iubirea de familie şi la iubirea de copii, simţind că asta ar îndepărta şi ar afecta iubirea faţă de Dumnezeu. Sigur că lucrurile acestea sunt smintitoare şi provocatoare, dar ele dau măsura Evangheliei. Acestea sunt cuvinte dumnezeieşti, nu le pot înţelege decât cei care fac experienţa lucrurilor. E fascinant. Ăsta este Patericul!

Patericul este expresia împlinirii, este confirmarea tuturor cuvintelor Mântuitorului Hristos din Evanghelie. N-am găsit nicăieri, în nici o istorie, în nici o exegeză, cât de fabuloasă ar fi, o legitimare atât de indiscutabilă şi de limpede a discursului Mântuitorului din Evanghelie ca în Pateric.

Măsura deplinătăţii


- Ce-i dă universalitatea şi plenitudinea acestei mărturii, de ajungeţi la asemenea superlative?

– Păi eu am ajuns la aceste concluzii punând cap la cap elemente foarte concrete. Spune Mântuitorul Hristos în Evanghelia Sa că cei care cred în El vor face semne mai mari decât El. Ei bine, în Pateric, am făcut analiză foarte detaliată, şi tot ceea ce a săvârşit Mântuitorul Hristos – vindecări de surdomuţi, de paralitici, de leproşi, de demonizaţi – săvârşesc şi Părinţii pustiului, „şi mai multe decât atâtcf. Ioan 14:12, cum spune Mântuitorul.

Învieri săvârşesc Părinţii Patericului. Sunt doi fraţi după trup, unul ascultător şi unul nevoitor. Şi nevoitorul ajunge să-l invidieze pe ascultător, pentru că ascultătorul dădea semne ale unor puteri duhovniceşti foarte mari. Şi cere Părintelui Stareţ să iasă împreună, cu gândul să-l ispitească. Şi care era gândul viclean? Să-l ducă la râul mare, unde erau crocodili, şi să-i poruncească – ştiind că acela e ascultător – să se arunce acolo, cu gândul că poate-l mănâncă crocodilii. Acela, dacă nu s-ar fi aruncat ar fi fost neascultător, dacă s-ar fi aruncat avea „şansa” să fie mâncat de crocodili. Ei bine, fără ezitare se aruncă, crocodilii nu-l mănâncă, ci-l mângâie într-un fel anume, îl îmbrăţişează. Iese de acolo, pleacă, şi pe drum, la foarte scurt timp, întâlnesc un cadavru, deci un om mort. Nevoitorul zice: „N-am avut măcar o haină să-l acoperim…”. Ascultătorul: „Dar de ce nu ne rugăm să învieze?”. Și se aşază în genunchi, se roagă, şi înviază mortul – și totul cu un firesc, cu o detaşare extraordinară.

Era un Avvă care vindeca numai dacă cel bolnav ajungea să-l vadă, precum şarpele din pustie al lui Moise. Deci dacă cel bolnav îl vedea pe Avvă, se vindeca! Absolut toate, toate poruncile Evangheliei sunt împlininte cu măsura deplinătăţii.

Zice Mântuitorul Hristos: „Nu judeca” – ei bine, una din cele douăzeci şi două de teme este legată tocmai de această temă a judecăţii. Părinţii Patericului ajung la o măsură a deplinătăţii împlinirii poruncii, şi sunt Părinţi care sunt martori oculari ai unor acte de imoralitate smintitoare, scandaloase, şi Avva, ca să nu judece, îşi găseşte o aşezare în adevăr şi spune: „Dacă Făcătorul, Creatorul nu-i arde, cine sunt eu să-i cert?”.

A nu judeca nouă nu ni se pare o chestiune, mă rog, mare. Problema Părinţilor nu este că încearcă să nu judece, ci că ajung la împlinirea desăvârşită. Niciodată şi în nici un context nu judecă. Aici este problema – măsura deplinătăţii, aceasta e o altă provocare a Patericului. Problema Părinţilor în Pateric nu este că reuşesc anumite lucruri, ci reuşesc deplinătatea lucrului. Era Avva Ioan cu Avva Paisie, și zice: „Avva, stai de atâţia ani în pustie, ce ai reuşit până acuma?”. Zice: „Niciodată nu m-a văzut soarele mâncând”. Fiți atenți, pe niciodată este accentul: „Niciodată nu m-a văzut soarele mâncând”! Şi celălalt spune: „Nici pe mine mâniindu-mă”. Erau aşezaţi într-o luptă şi într-o bătălie de a împlini desăvârşit un lucru – un singur lucru, dar desăvârşit. Găsesc Părinţii nenumărate soluţii ca să nu cadă în capcana judecăţii. Şi să ştiţi că motivaţia nu este una morală sau de performanţă, ci este una care vine din așezarea într-o relaţie cu Dumnezeu de mare dragoste şi ascultare. Vor să se aşeze deplin în cuvântul lui Dumnezeu, vor să nu-L supere pe Dumnezeu de nici un fel, vor să împlinească desăvârşit cuvântul lui Dumnezeu. De aceea se străduiesc – că facem şi noi anumite lucruri, dar motivaţiile noastre deseori sunt suficient de egoiste – și caută soluții: „Ai văzut pe cineva păcătuind? Nu judeca, ci spune: «El acum, iar eu mâine». L-ai văzut păcătuind? Nu judeca, ci spune: «I-am văzut păcatul, dar nu i-am văzut pocăinţa»”. Nenumărate astfel de situaţii şi de ieşiri.
(…)



Adevarul: „A doua Biblie“, pentru prima oară în română, lansată azi în Aula BCU de către filosoful Andrei Pleşu


[...] Pr. Prof. Constantin Coman, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, traducătorul Apoftegmelor..., explică, limpede, că 
lucrarea este foarte importantă pentru orice om, aparţinător oricărei epoci şi oricărei culturi, dar mai ales celei creştine, pentru că sondează resorturile, sensurile raţiunile ultime ale existenţei din perspectiva creştină (...), cheia fiind, evident, una teologică, adică una care îl ia în calcul pe Dumnezeu în toate”. 
Deşi e vorba de o carte esenţială a literaturii creştine, a doua cea mai citită carte după Biblie, traducătorul subliniază şi valoarea ei practică, pedagogică, fapt care o transformă într-un instrument indispensabil vieţii creştine: 
este nu un manual teoretic de viaţă, ci unul practic (...), cea mai completă filozofie creştină practică, aplicată, (...) o filozofie de viaţă întrupată până în cele mai mici detalii”, care adresează omului o provocare fundamentală, majoră: „chemarea omului de a trăi la vârf, la măsura deplinătăţii”.  
Ce poate găsi, la modul concret, cititorul în această colecţie de proverbe, aforisme, povestiri, învăţături despre viaţa spirituală şi principiile ascetice şi monahale, atribuite primilor pustnici şi călugări care au vieţuit în deşertul Egiptului, precum şi în Sinai şi Palestina? Răspunsuri la întrebări, la tot felul de întrebări, pe care omul şi le pune neîncetat, căutând „împlinirea existenţială, fericirea, bucuria, pacea adevărată”, ne lămureşte Pr. Prof. Constantin Coman: 
Întrebările fundamentale ale omului şi mai ales cele care privesc modul sau calea de împlinire a aspiraţiilor umane îşi găsesc în Pateric răspunsuri complete, la măsura deplinătăţii, întărite de puterea exemplului”. 
Şi deşi răspunsurile la această unică, esenţială întrebare - Ce să fac? Cum să fac? - sunt „foarte diverse, toate verificate în viaţă”, adevărul este unul singur: 
logica iubirii, a iubirii adevărate este raţiunea ultimă care dă temei filosofiei de viaţă a pustnicilor”. 
Volumul este cu atât mai util, într-o epocă de risipiri şi rătăcire, cum e aceea pe care o trăim, şi lectura lui poate fi revelatoare şi ziditoare
„(Citind această carte), omul de astăzi, prin urmare şi românul – precizează Pr. Prof. Constantin Coman - va constata că cel mai adesea este angajat pe o direcţie existenţială în sens contrar cu cea indicată de înţelepciunea şi viaţa părinţilor pustiei. Patericul este un strigăt profetic, mustrător, extrem de puternic la adresa modului nostru de viaţă, la adresa unei omeniri care pare că-şi caută împlinirea şi fericirea în direcţia greşită, chiar în sens contrar
Redactate, de obicei, sub forma unei conversaţii între un călugăr mai tânăr şi părintele său spiritual, sau sub forma unor sfaturi de viaţă cu miez epic, date pelerinilor, ceea ce le face mai accesibile publicului larg, Apoftegemele au circulat, cu începere din secolul al V-lea d.Hr., în diverse forme şi colecţii şi au fost extrem de populare în lumea creştină timpurie. 
Patericul, subliniază Pr. Prof. Coman, este un fel de continuare a Bibliei. Dacă Biblia consemnează în prim-plan şi în rezumat manifestarea iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, Patericul consemnează răspunsul de iubire al oamenilor la iubirea lui Dumnezeu. La declaraţia de iubirea a lui Dumnezeu, întărită şi pecetluită de sacrificiul suprem al Fiului, omul răspunde cu aceeaşi măsură, a iubirii totale, a dăruirii totale. Patericul, ca de altfel şi alte corpusuri literare creştine, confirmă faptul esenţial că omul este în măsură să răspundă iubirii lui Dumnezeu cu aceeaşi măsură
Lecturi esenţiale pentru omul creştin, pentru şi despre viaţă, 
Evanghelia şi Patericul reprezintă ceva pentru cel interesat de sensul ultim al existenţei şi de împlinirea lui, dar în egală măsură, reprezintă un nepreţuit ajutor pentru ieşirea din cea mai simplă încurcătură de viaţă”. 
Convenţia textuală a acestor texte este una obişnuită în Antichitate: aceea a apoftegmelor. Dicţionarul explicativ al limbii române ne spune că avem de-a face cu un cuvânt grecesc, preluat în limba română pe filieră franceză, şi însemnă zicere, sentinţă importantă, maximă etc. 
„Patericul – explică Pr. Prof. Coman - este o astfel de culegere de ziceri, istorisiri, scurte sau mai lungi dialoguri, care au intrat în memoria istoriei datorită forţei cu care transmite un adevăr sau altul, un aspect sau altul privitor al viaţa omului. Apoftegmele Părinţilor pustiei vin din cea mai înfloritoare epocă a vieţuirii în pustie, adică din pustia Egiptului în secolele IV-V. Este vorba despre un fenomen, la vreme aceea de masă, dacă ţinem seama că vorbim de mii şi zeci de mii de pustnici, vieţuitori în singurătate sau în obşti”.
Datând din primele secole de după Hristos, apoftegmele au circulat, iniţial, sub formă orală, în limba coptă, o variantă a egiptenei vechi, o primă variantă scrisă fiind atestată abia la sfârşitul secolului al IV-lea d. Hr. Pr. Prof. Coman comentează cu subtilitate de filolog chestiunea limbii în care au fost formulate aceste apoftegme: 
Putem spune că limba originală a apoftegmelor a fost limba greacă, cea după care am făcut şi eu traducerea. Este adevărat că în faza lor de circulaţie orală multe din apoftegme au circulat în limba coptă. Avem însă apoftegme şi din spaţiul palestinian şi din cel sirian, ca şi din alte spaţii. Primele colecţii de apoftegme, atât cea alfabetică, cât şi cea tematică se realizează, însă, în limba greacă. Ca operă literară, aşadar, apoftegmele circulă de la început în limba greacă. De altfel, primele corpusuri mai importante de apoftegme sunt realizate de doi scriitori şi teologi de seamă de limbă şi cultură greacă, Evagrie Ponticul şi Ioan Casian. Tradiţia manuscrisă păstrează apoftegmele de la început în limba greacă şi în traducere latină, făcută după originalul grec”. 
Pentru a înţelege importanţa acestei apariţii editoriale – o variantă integrală a Patericului Mare, pe care publicul românesc o cunoaşte doar parţial, în mai multe ediţii succesive, cu începere din 1828, sub titlul de Pateric sau Patericul egiptean - traducătorul Pr. Prof. Constantin Coman ne-a explicat istoria (nu doar literară) a acestor scrieri: 
apoftegmele au circulat dintru început în două colecţii, una alfabetică şi una tematică sau sistematică. În cea alfabetică apoftegmele sunt aşezate pe autori, iar autorii sunt aşezaţi în ordinea alfabetului grecesc. În cea tematică, apoftegmele sunt aşezate pe teme, sunt sistematizate în funcţie de conţinut în douăzeci şi una de teme ( în unele variante) sau douăzeci şi două (în alte variante). Deşi tradiţia manuscrisă confirmă circulaţia paralelă a celor două colecţii până la apariţia tiparului, epoca tiparului impune colecţia alfabetică, fiind o formă mai practică, mai scurtă şi mai accesibilă. Colecţia sistematică a fost publicată recent (începând cu 1993) în două ediţii bilingve, la Paris (limba greacă şi limba franceză) şi la Tesalonic (limba greacă veche şi limba greacă nouă). În limba română s-a tipărit, până acum tot colecţia alfabetică, pentru prima dată în 1828 (ediţia mitropolitului Grigorie Dascălu). Motivul întârzierii este, aşadar, lipsa unei ediţii tipărite a textului original”.
Pr. Prof. Constantin Coman, care a lucrat ani de zile la traducerea acestei lucrări monumentale pentru cultura lumii, o numeşte „cea mai autorizată erminie asumată a Evangheliei”, altfel spus „explicarea în fapt, în modul de viaţă concret a Evangheliei”. Patericul nu este o colecţie de comentarii ale textelor scripturistice, ci o aplicare a preceptelor existente în ele.
Părinţii Pustiei urmează Evanghelia la propriu, cu credincioşie maximă, rânduindu-şi vieţuirea la modul absolut după reperele ei. Spune Mântuitorul Hristos în Evanghelie: ‹‹Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi cu ce vă veţi îmbrăca, pentru că Tatăl vostru cel din ceruri vă va purta de grijă, aşa cum poartă păsărilor şi plantelor››? Ei bine, ei se încredinţează acestui cuvânt şi merg să vieţuiască în pustie, încredinţându-se la modul absolut purtării de grijă a lui Dumnezeu, verificând în practică adevărul cuvintelor Evangheliei. Spune Mântuitorul Hristos în Evanghelia Sa: ‹‹Cine iubeşte pe tatăl său sau pe mama sa mai mult de cât pe Mine nu este vrednic de Mine››?! Părinţii Pustiei se leapădă de tata şi de mama, de rudenii şi de prieteni, pentru a se angaja într-o relaţie desăvârşită de dragoste cu Dumnezeu Însuşi. Spune Mântuitorul: ‹‹Nu judeca››?! Ei respectă desăvârşit această poruncă, reuşind să evite judecata aproapelui chiar şi când sunt martori unor păcate şi fărădelegi grele. 

Spune Mântuitorul că jugul Lui, adică asumarea Crucii şi a suferinţelor până la moarte, este uşor, de fapt, şi eliberator, mângâietor, şi este mult mai chinuitor, dar mai ales sigur perdant jugul bătăliei pentru supravieţuire şi supremaţie?! Părinţii Pustiei îşi fac un mod de viaţă din răbdarea în suferinţe şi mai ales din răbdarea în faţa ofensivei egoiste a semenilor (nedreptăţi, batjocură, păgubiri), ajungând la iubirea vrăjmaşilor. Aşa se întâmplă cu toate poruncile Evangheliei, care, adesea, par oamenilor greu sau imposibil de împlinit. Părinţii Pustiei răspund cu măsura deplinătăţii provocărilor Evangheliei Mântuitorului Hristos şi confirmă că aceasta este calea spre împlinirea existenţială, spre atingerea vârfului existenţei, spre dobândirea împlinirii, a fericirii reale, în timp ce calea bătăliei cu ceilalţi pentru supravieţuire este calea neîmplinirii şi a eşecului existenţial, a tristeţii şi morţii
Am vrut să ştim, la finalul dialogului cu Pr. Prof. Constantin Coman, ce a însemnat lucrul la traducerea unei lucrări de asemenea dimensiuni şi de o atât de mare importanţă. Răspunsul a fost unul plin de entuziasm: 
a fost o reala binecuvântare să stau în atmosfera Părinţilor Pustiei câţiva ani cât a durat traducerea şi editarea apoftegmelor. Au fost şi pentru mine o adevărată revelaţie. Eu sunt de formaţie biblist, mă ocup cu studiul Sfintelor Evanghelii, şi de aceea am fost frapat de unitatea şi continuitatea dintre Evanghelia Mântuitorului Hristos şi apoftegmele părinţilor pustiei. Am descoperit universul Patericului care este la fel de profund şi de necuprins ca cel ale Dumnezeieştilor Evanghelii. Încercând să surprind într-o sinteză lumea Patericului, am constat că acest lucru este imposibil şi că, încercarea de a comenta Patericul poate produce volume nesfârşite de comentarii, aşa cum au produs şi produc în continuare Sfintele Evanghelii”. 

Volumul „Patericul Mare. Apoftegmele părinţilor pustiei. Colecţia tematică“ a fost recent publicat în condiţii tipografice bibliofile (hârtie specială, copertă pânzată, toc de carton) şi va circula pe piaţă la preţul de 175 de lei. El se găseşte în mod special la Librăria Bizantină (Bibescu Vodă 20), care deţine dreptul de difuzare, alături de Editura Bizantină.

 ***

Fragment din pateric:

    „Lumea ca proiecție a mintii omului"

    Ce este lumea? a intrebat un frate pe Avva Isaia. si Batranul a raspuns: Lumea este risipirea lucrurilor. Lumea este a lucra cele impotriva firii si a implini voirile tale dupa trup. Lumea este a cugeta cineva despre sine ca ramane in acest veac. Lumea este a se ingriji cineva de trup spre pagubirea sufletului si a se mandri cu ceea ce lasa in urma. Nu de la mine spun acestea, ci Ioan Apostolul este cel care zice: Nu iubiti lumea, nici toate cate sunt ale lumii" (1 Ioan 2, 15). Raspunsul Avvei Isaia exprima intelesul pe care-l dau pustnicii lumii pe care o parasesc si impotriva careia se pozitioneaza. Nu este vorba, asadar, de lumea-creatie a lui Dumnezeu, ci este vorba, foarte clar, de perceptia pe care o au oamenii asupra acestei lumii si lumea care rezulta din vietuirea conforma cu aceasta perceptie. Risipirea lucrurilor" trimite la perspectiva fragmentara asupra lumii, la neputinta omului de a se ridica la o masura care sa-i permita vederea unitara asupra fapturilor, coerenta lumii, sesizarea resorturilor ce leaga lucrurile functional intre ele si conduc la un sens unitar si la o finalitate unica. Lipsit de o astfel de perspectiva, omul va trai drama continua a vederii disociative, a perspectivei fragmentare, a dilemei, a scindarii, neputinta de a pune la un loc atata risipire de lucruri foarte frecvent contrare si presiunea de a alege intre ele. Aceasta risipire din afara se va proiecta ca atare inlauntrul omului, scindandu-i si fragmentandu-i fiinta si existenta.
    „Lumea este a lucra cele impotriva firii", spune Avva Isaia. Exista, asadar, o fire a lucrurilor, a tuturor lucrurilor, care are in sine o ratiune de a exista si un sens in care functioneaza, exista un adevar al firii.

LEGATURI: 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu