joi, 13 ianuarie 2011

Prietenie - dragoste si adevar

În ultimii ani, am fost suprins de cîteva ori, aş spune chiar dramatic, de felul în care înţeleg prietenia unii dintre cei pe care îi credeam prieteni. Am realizat deodată cîtă lipsă de dragoste şi de preţuire, cîte frustrări şi bănuieli ticăloase, cîtă ipocrizie şi cîtă dorinţă de revanşă se adăposteau sub porecla de "prietenie". Tot ce eu consideram - pe baza unor criterii general acceptate - că sînt dovezi de prietenie din partea mea era cîntărit drept slăbiciune, prostie, interes sau făţărnicie de către ceilalţi. Toate gesturile din partea acelor oameni către mine, de care eu mă bucurasem ca de semnele prieteniei, nu erau decît straiele ademenitoare ale unei minciuni.

Îndeobşte se crede că prietenia e mai lesne de obţinut decît dragostea (în sensul de eros sau sorgé). Pentru că prietenia e cumva mai raţională decît dragostea. Dar amîndouă funcţionează după mecanisme asemănătoare, pentru că nu sînt decît chipuri ale iubirii.

Şi cînd vrei să ştii dacă ai un prieten, un amic, un cunoscut sau un semen oarecum străin în faţa ta, e de ajuns să te întrebi ce ar fi el gata să sacrifice pentru tine şi ce-ai fi tu gata să sacrifici pentru el.

Imaginea mea despre prietenie este o punte pe care ne întîlnim, apropiindu-ne. Nu pot fi doar eu prieten cu tine, iar ţie să-ţi fiu indiferent. Trebuie ca sacrificiul potenţial să aibă echivalent în celălalt. Altminteri, minciuna plesneşte pînă la urmă.

De altfel, sînt convins că şi în dragoste e la fel. Niciodată nu va funcţiona pînă la capăt o relaţie - numită convenţională de dragoste - în care unul iubeşte şi celălalt se lasă iubit. Acolo nu va fi vorba de dragoste, ci de o formă de dependenţă. Sigur că întîlnim astfel de forme şi sub numele de căsnicii longevive.

 Dacă vreodată am pierde sensul cuvîntului prietenie, avem la îndemînă, pentru a ne ghida, prieteniile exemplare ale unor contemporani extraordinari: foştii deţinuţi politici. Unii, ca dl Marcel Petrişor, de pildă, au făcut ani grei de temniţă din prietenie. Nu pentru slujirea unei cauze, nu pentru apărarea unui adevăr, ci din pură prietenie. Prietenia i-a dus şi spre adevăr şi pe drumul unei cauze. Dar ea a fost la început. Şi oamenii aceia n-au trădat prietenia.

Aşa încît eu unul resping accepţiunea prea des întîlnită a spusei: "Prieten mi-e Platon, dar mai prieten mi-e adevărul". Pentru că e falsă. Cei care îşi motivează absenţa dragostei prin nevoia de a apăra adevărul, afişînd cu emfază această maximă, fie n-au avut niciodată un prieten, fie n-au înţeles ce e prietenia şi în orice caz se raportează strîmb la adevăr.

Adevărul nu are nevoie să fie apărat. El există şi este indestructibil, oricît am vrea să-l ocolim sau să-l manipulăm. El iese la lumină întotdeauna de unul singur. Şi aş adăuga: prin Pronia cerească.

Adevărul poate fi mărturisit, dar nimeni nu-ţi cere să-ţi înjuri prietenul, să-l baţi, să-l asasinezi moral, să te delimitezi de el. Adevărul nu poate fi în afara dragostei. Nici prietenia nu există fără dragoste. Şi dacă ambele au ca suflare de viaţă dragostea, înseamnă că nu se pot anula unul pe altul. Adevărul şi prietenia coexistă şi se afirmă/ dovedesc în acelaşi timp. Adevărul trebuie să fie spus cu delicateţe, mai cu seamă cînd e vorba de un prieten. Ascunderea adevărului nu-l va ajuta pe prietenul acela, dar nici dezvăluirea sa brutală. Există chiar riscul ca acela care primeşte adevărul să nu-l recunoască sub expresia schimonosită de lipsa dragostei. 

A spune adevărul este spre restabilirea unei ordini fireşti a lumii, nu spre smintire sau război.

Ca să nu mai spun că ar fi înţelept să ne convingem mai întîi că ştim adevărul. Cînd doar presupui adevărul, pe baza unor informaţii insuficient verificate şi a unui sistem sofistic alimentat de orgoliu, e bine să îţi iei răgaz măcar de o rugăciune scurtă înainte de a rosti ceea ce crezi că e adevărul. Mai ales cînd e vorba de un prieten, deşi ar trebui s-o faci oricînd, pentru a nu-ţi încărca sufletul de păcate.

Ar fi mult mai multe de spus (şi au şi fost formulate de alţii mai vrednici decît mine şi în fraze mai meşteşugite) despre prietenie şi adevăr. Mă opresc însă aici cu scurta mea meditaţie pe subiect. Una prilejuită de anumite evenimente despre care nu vreau să vorbesc.
Posibil să dezvolt în altă parte.
Însă, mă puteţi completa chiar dvs, cititorii acestui blog.

PS:
Aş vrea să nu se simtă nimeni vizat şi să nu personalizăm. E o problemă de principiu.
Eu însumi am căzut adesea în trufia de a-mi răni prietenii în numele adevărului. Îmi doresc să mă fi iertat. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu