vineri, 27 ianuarie 2012

Sa ducem la altar darul iertarii si al dragostei de frate


Religia creştină este o religie a iubirii şi a iertării. Ne învaţă Sfânta Scriptură: „Să ne iubim unul pe altul pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”.(I Ioan 4, 7-8). Cât de mare preț a pus Mântuitorul pe iubirea aproapelui, se vede și din cele petrecute la Cina cea de Taină, când Mântuitorul le spune ucenicilor:

Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi, să vă iubiţi unul pe altul”. (Ioan 13, 34). Această poruncă o reia iarăşi după puţin timp: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu”(Ioan 15, 12), pentru ca apoi să spună aceleași cu şi mai multă tărie: „Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul”. (Ioan 15, 17). Asupra nici uneia dintre porunci nu a stăruit Mântuitorul aşa de mult şi nici una din ele nu este mai insistent reluată şi tratată atât de amplu și de amănunțit.

Să ne amintim că Mântuitorul pune o singură condiţie în rugăciunea domnească Tatăl nostru: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. (Matei 6, 12). Dacă totuși rostim „și ne iartă nouă, precum și noi iertăm”, și noi nu exonerăm imperfecțiunile și metehnele sufletești ale aproapelui, singuri ne cerem osânda. Neiertând desăvârşit pe alţii, ar trebui să fim cinstiţi şi să spunem: „nu ne ierta, căci nici noi nu iertăm. Dar putem aspune astfel? Nu putem. Tertium non datur. E de trebuință atunci să ne stăruim să iertăm.
Creștini fiind, suntem îndemnați să ne rugăm pentru cei ce ne defaimă și ne ocărăsc și să nu ne răzbunăm când sunt aruncate asupra noastră afirmații vitriolante și necinstiri de tot felul, căci numai așa avem noi și noi momente prielnice de dobândire a smereniei celei mântuitoare și a dragostei fiind astfel următori lui Hristos și sfinților Lui. Dacă nu iertăm, nu va fi numai un om rău, ci doi.

Vom spune că nu putem ierta din inimă, însă nici n-am încercat, n-am stăruit sau nici măcar n-am făcut primii pași pe drumul iertării. De vom voi, putem începe prin stăruința în a nu urî, a nu ne bucura de nenorocirile duşmanilor, și apoi, încet-încet, cu bărbăție și rugăciune, cu efort personal și ajutor ceresc vom ierta mai lesne, vom învăţa să ne rugăm pentru duşmani, vom deveni îndelung răbdători, cu bunătate unii față de alţii, precum este şi Dumnezeu cu noi și vom progresa în iubirea aproapelui și chiar în iubirea de vrăjmași.
Atunci când inima noastră tot nu este dispusă să ierte ușor, Sfinții Părinți ne îndeamnă să cugetăm la câte binefaceri ne suntem nouă înşine pricinuitori dacă-i iertăm și-i iubim pe duşmanii noştri şi câtă îndrăznire dobândim înaintea Stăpânului, dar mai înainte de toate gândindu-ne că împăcarea cu cei cu care suntem certaţi şterge păcatele și fărădelegile noastre. Gândindu-ne, așadar, la câştigul ce-l avem, suntem încurajați să arătăm celor ce ne urăsc tot atât de mare dragoste ca şi cum ne-ar fi cu adevărat prieteni, căci nu ne pot fi de atât folos prietenii și apropiații noștri, pe cât ne poate fi de folos dragostea pe care o arătăm celor ce ne duşmănesc şi ne fac rău pe nedrept. Căci această dragoste ne face vrednici de bunăvoinţa cea de sus, ne aduce îndrăznirea cea bună către Dumnezeu și ne uşurează povara păcatelor. Toată datoria ce o avem noi faţă de Dumnezeu n-o putem plăti oricât ne-am strădui. De aceea El ne-a lăsat o cale lesnicioasă pentru plata datoriei, prin care să se şteargă toate datoriile noastre, iar această cale este aceea a iertării din toată inima a celor ce ne greşesc, a neţinerii de minte a răului ce ni l-au pricinuit alţii.

Mântuitorul, cunoscând neputința firii omenești, a lansat exortația al cărei mesaj este înțeles de către toți, căci El mereu a vorbit la nivelul savantului, pe înțelesul necărturarului: „Precum voiți a vă face vouă oamenii, faceți și voi asemenea” (Luca 6, 31). Cu alte cuvinte, îi îndeamnă nu numai să nu săvârșească răul, ci să înfăptuiască cele ce doresc să primească de la semeni, adică binele ce le stă în putere să-l îndeplinească. Cu siguranță, cel nu vrea să fie clevetit, nu trebuie să fie atins de clevetire; nimeni nu dorește să fie necinstit, umilit, ocărât, judecat cu asprime și neiertat de către alții, astfel, trebuie la rându-i să stăruiască să nu arunce veninul răutății asupra nimănui și să ierte greșelile, neputințele și nedreptățile aproapelui.


În alt loc Mântuitorul ne mai învaţă: „Să nu staţi împotriva celui rău, ci celui ce te va lovi peste obrazul drept întoarce-i şi pe celălalt; şi celui ce vrea să se judece cu tine ca să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa; şi celui ce te sileşte să mergi cu el un stadiu, mergi cu el două”(Matei 5, 39-41). Părinții Bisericii susțin că Mântuitorul grăiește aceste cuvinte, pentru ca pe cel asupra căruia s-au slobozit arcurile și săgețile răutății să-l păzească nemânios, netulburat şi neîntristat, iar pe cel maculat la suflet și pricinuitor al răului să-l îndrepte prin răbdarea celui dintâi, şi, astfel, să-i aducă pe amândoi, ca un bun, sub jugul dragostei.

 
Hristos Domnul pe cruce fiind, i-a iertat pe chinuitori, apoi exemplul Său a fost urmat de Sfântul arhidiacon Ştefan şi de numărul mare de martiri care s-au jertfit rugându-se, binecuvântându-i şi iertându-i pe acei care-i ucideau. Ne amintim şi de Sfântul Pavel, care ştia că diavolii au pus la cale ocărârea, hulirea şi prigonirea lui, ca să-l mişte împotriva acelora care-l ocărăsc, hulesc şi prigonesc, ca să-i urască şi să calce porunca iubirii. Dar el cunoscând gândurile dracilor, răbda, mângâia şi binecuvânta pe cei ce-l prigoneau, ca să biruiască pe draci şi să se unească cu Dumnezeu, biruind răul prin bine, după asemănarea lui Dumnezeu (vezi pe larg Sf. Maxim, Cuvânt ascetic,15). Toţi Sfinţii Părinţi, despre care pe bună dreptate s-a spus că de-atâta bunătate nu mai ştiau ce-i răutatea, ne dau o mulţime de amănunte şi de argumente în favoarea iertării, pentru că au înţeles cât de mult o preţuieşte Dumnezeu şi cât de folositoare ne este nouă.

 
Fiecare om când iartă, imită pe Dumnezeu, scopul providenţei dumnezeieşti fiind acela de a uni pe cei pe care i-a dezbinat răutatea în tot felul, prin dreaptă credinţă şi dragoste duhovnicească. Căci pentru aceasta a pătimit Mântuitorul, ca pe copiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi să-i adune spre a fi una (I Ioan 11, 52). Prin urmare – spune Sfântul Maxim Mărturisitorulcel ce nu rabdă lucrurile supărătoare, nu suferă pe cele întristătoare şi nu le îndură pe cele dureroase, umblă în afară de dragostea dumnezeiască şi de scopul providenţeidivine (Capete despre dragoste, IV, 17).Trebuie să iertăm pe cel ce ne greşeşte, aşa cum am vrea să ne ierte şi pe noi Dumnezeu, adică desăvârşit, din toată inima. Să iertăm cum iartă Dumnezeu şi ne vom îndumnezei. Pe cel ce ne-a greşit trebuie să-l privim după ce l-am iertat, ca şi cum nu ne-ar fi greşit. Sfinţii Părinţi ne arată că atunci dovedim că iubim nefăţarnic, când iertăm nedreptăţile. Nu e suficientă numai răbdarea ofenselor venite de la alţii, căci uneori poate nu răspundem la ele, dar în inima noastră le adunăm şi le păstrăm. Cât ne costă un zâmbet, o vorbă bună, o privire caldă de iertare? Dacă nu iertăm şi răspundem cu aceeaşi monedă, simţim o clipă satisfacţia egoistă, pătimaşă, dar dacă iertăm, simţim o bucurie şi o fericire în întreaga viaţă, acestea prelungindu-se mult mai intens şi după moarte. Noi nu trebuie să luptăm unul contra altuia, ci unul împreună cu altul, în comuniune de iubire, împotriva adevăratului vrăjmaş al vieţii: diavolul, care caută să-i dezbine pe oameni, să-i despartă, semănând ură între ei. Dacă nu iertăm pe aproapele, înseamnă că nici n-am început o lucrare duhovnicească. Atât vom fi iertaţi, cât am iertat şi noi altora. Ce frumos ne îndeamnă Sfântul Isaac Sirul:Lasă-te prigonit şi nu prigoni. Lasă-te răstignit şi nu răstigni. Lasă-te nedreptăţit şi nu nedreptăţi. Lasă-te bârfit şi nu bârfi. Fii blând şi nu zelos în rău” (Cuvinte despre nevoinţe, 58). Sfinţii Părinţi ne mai îndeamnă să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea putere să-l iertăm şi să-l iubim pe cel ce ne-a greşit, căci dragostea e din rugăciune, aceasta din urmă fiind un izvor de iubire curată. Iertarea este un vlăstar care odrăsleşte din rădăcina iubirii, fiind deci o roadă a dragostei de Dumnezeu şi de semeni.


Creștini fiind, ni se lansează exortații să iertăm şi să cerem iertare, chiar dacă nu ne ştim vinovaţi. În sensul acesta, Mântuitorul ne spune: „… dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împoriva ta,(deci nu numai dacă ai tu ceva împotriva lui, ci şi el dacă are ceva împotriva ta – n. n.), lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24), adică darul dragostei.


Domnul nu primește rugăciunile, postul, milostenia, nevoințele ascetice de tot felul și nici jertfa sau darul nostru adus la altar. Prin aceasta, pe de o parte, Domnul vrea să ne arate cât de mult preţuieşte dragostea dintre oameni, socotind-o a fi cea mai mare jertfă, iar pe de altă parte, dorește să convingă să ne împăcăm cu fratele nostru. Pentru că şi împăcarea cu aproapele este tot o jertfă. O jertfă care primează, este prioritară, trebuie adusă grabnic. Nu trebuie așteptat un anumit prilej pentru a dobândi și a oferi iertarea, nu trebuie ca soarele să apună peste mânia fratelui (Efes. 4, 26), ca nu cumva să vină noaptea zilei și noaptea vieții, căci nu suntem siguri pe ziua de mâine, întrucât mulți din cei ce-și făcuseră planuri n-au mai trăit până a doua zi și au murit în păcat și neîmpăcați cu Dumnezeu și aproapele lor.

Mântuitorul obișnuiește să ierte mai ușor păcatele săvârșite împotriva Sa Însuși, decât pe cele împotriva aproapelui. În concepția Părinților Bisericii, pentru Dumnezeu darul cel mai mare îl constituie pacea noastră, armonia frăţească şi poporul unit după unitatea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, aducându-ne aminte că la jertfele pe care Abel şi Cain le-au adus, Dumnezeu n-a privit mai întâi la darurile lor, ci în inimile lor, pentru ca să-i placă nu numai darurile, ci mai ales inimile lor.

Cei ce își lansează săgețile răutății lor asupra noastră pe nedrept, cu riscul pierderii mântuirii lor, ne pregătesc veșnica noastră mântuire, curățindu-ne păcatele noastre, prin necazurile și prigoanele lor, înălțându-ne astfel spre Împărăția cerurilor, cu riscul de a se prăbuși ei în adâncurile gheenei. Cum dar să nu le mulțumim, cum dar să nu ne rugăm, pentru ca și pe ei Domnul să-i păzească, să-i ierte și să-i miluiască, când ei ne sunt astfel de binefăcători?

Sfinţii Părinţi ne mai supun atenţiei următorul lucru: atunci când ne vine gând de supărare pe fratele nostru, să ne aducem aminte de porunca Mântuitorului către Petru, anume să iertăm de şaptezeci de câte şapte (Matei 18, 22), să ne cercetăm în fiecare zi inima, ca nu cumva să avem vreun gând rău împotriva aproapelui nostru şi să nu ne culcăm scârbiţi împotriva cuiva, iar de trebuie să mustrăm pe cineva, să facem aceasta fără mânie şi agitaţie, nu ca şi cum l-am mustra, ci amintindu-i cu smerenie ceea ce a spus. Ce frumos spun monahii în mănăstirile noastre: Iertaţi şi Dumnezeu să vă ierte! punând metanie unii altora, agonisindu-şi astfel o conştiinţă curată, dragoste şi smerenie.

Să ne rugăm pentru cel ce ne-a greşit, ca să-l ierte şi Dumnezeu, pentru că el a greşit şi faţă de Dumnezeu. De pildă, Mântuitorul când era pe cruce, i-a iertat pe cei ce-L chinuiau, dar nu le-a zis: Vă iert, ci s-a rugat ca Tatăl să-i ierte, ca să ne înveţe şi pe noi să facem la fel. Poporul nostru a înţeles foarte bine acest lucru când a spus vorba înţeleptă: Dumnezeu să te ierte! sau Dumnezeu să-l ierte!


Iar când iertăm pe cineva, să nu credem că am făcut un lucru mare.Doamne, fă cu mine ceea ce fac eu. Eu aș putea să mă răzbun pentru mine, dar nu mă răzbun; nu te răzbuna nici Tu. Eu am uitat răul pe care mi l-a făcut; uită și Tu păcatele mele; eu îl iubesc așa cum îl iubeam mai înainte când nu mă ocăra; iubește-mă și Tu, Doamne, chiar dacă Te-am scârbit cândva pe Tine; poartă-te cu mine așa cum m-a purtat eu cu el; eu am făcut ceea ce mi-ai porunci Tu, fă și Tu ceea ce ai făgăduit: iertați și vi se vor ierta Fericit este acela care poate mărturisi împreună cu Sfântul Grigorie al Nyssei: „ (Luca 6, 37)” (Despre rugăciunea domnească,Cuvântul V).

Oare nu-l iubim noi pe cel ce ne-a iertat cu generozitate? Să facem şi noi astfel, căci Dumnezeu se bucură în cel ce suferă răul altora şi nu se mânie pe ei. Să-i iertăm pe ceilalţi măcar de dragul Lui.

Sursa: Doxologia - Indemn la iertare, Diacon dr. Liviu Petcu

Retrospectiva de la Bucuresti a "Saptamanii de rugaciune pentru unitatea crestinilor" din 2012

* Basilica: Rugaciuni pentru unitate si cooperare practica intre Bisericile crestine

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE ne informează:

În a treia săptămână a lunii ianuarie a fiecărui an (18 - 25 ianuarie), Bisericile creştine din întreaga lume organizează seri de rugăciune pentru unitatea creştină. Tema Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştină din anul 2012 este textul scripturistic „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba” (I Corinteni 15, 51).

În Bucureşti, Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştină (18-25 ianuarie 2012) se va desfăşura după următorul program:

- Miercuri, 18 ianuarie 2012, orele 17.00, la Catedrala romano-catolică Sfântul Iosif din strada General Berthelot 19.



- Joi, 19 ianuarie 2012, orele 17.00, la biserica greco-catolică Maica Domnului din stradaSirenelor 39;




- Vineri, 20 ianuarie 2012, orele 17.00, la biserica reformată Calvineum din strada Luterană 13 bis;



- Sâmbătă, 21 ianuarie 2012, orele 17.00, la biserica armeană Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din bulevardul Carol I, 43;




- Duminică, 22 ianuarie 2012, fiecare Biserică va face rugăciuni pentru unitatea creştină în cadrul slujbelor obişnuite;


- Luni, 23 ianuarie 2012, orele 17.00, la biserica evanghelică din strada Luterană 2;




- Marţi, 24 ianuarie 2012, orele 17.00, la biserica anglicană din strada Arthur Verona 3;




- Miercuri, 25 ianuarie, orele 16.00, la Catedrala patriarhală din Dealul Mitropoliei.




* Basilica: Saptamana de rugaciune la Patriarhie



Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor s-a încheiat pe 25 ianuarie 2012, în Bucureşti, cu slujba de la Catedrala Patriarhală. Alături de credincioşii din Capitală au participat la Vecernie reprezentanţi ai mai multor biserici şi confesiuni creştine şi delegaţi ai instituţiilor Statului.



Slujba a fost oficiată de Preasfinţitul Părinte Episcop-vicar patriarhal, Ciprian Câmpineanul înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi.



Prezent în Catedrală Patriarhul României, Preafericitul Părinte Daniel a ţinut un cuvânt de învăţătură.


Legând taina învierii sufletului din moartea păcatului cu taina aşteptării învierii universale avem speranţa că vom întâlni pe cale pe Mântuitorul Iisus Hristos Care a spus atât de frumos ‘Eu stau la uşă şi bat. Şi dacă cineva deschide şi Mă primeşte va sta împreună cu Mine pe tron’, ceea ce înseamnă bucuria comuniunii şi pacea statorniciei în relaţia noastră cu Dumnezeu”, a explicat Preafericirea Sa, după cum ne informează TRINITAS TV.

Meditaţia serii a fost susţinută de pastorul Bela Zolt de la Biserica Reformată Calvină. (VIDEO)


["Unitatea nu înseamnă pierderea identităţii".]„Trebuie să ştim cine suntem, fete sau băieţi, ortodocşi, romano-catolici sau protestanţi. Dar cunoscându-ne pe noi înşine îi putem respecta şi iubi pe aproapele nostru, pe fratele nostru în credinţă. ["Ceea ce cred că este important de reţinut este faptul că soliile adresate celor şapte Biserici din Asia Mică, pe care le citim în Apocalips, se adresează deopotrivă Bisericii creştine din toate timpurile, deci, şi Bisericilor de astăzi."]În Biserică vor exista biruitori şi anume cei pe care Fiul lui Dumnezeu îi va strânge din tot neamul omenesc în oastea celor angajaţi în dreapta credinţă şi îi va aşeza pe scaunul său de domnitor”, a spus Bela Zolt.


Anul acesta, pasajul scripturistic ales ca temă de meditaţie a Săptămânii de rugăciune a fost din Epistola I Corinteni, capitolul 15, versetul 51: „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba!

* ARCB: PF Daniel: Deşi azi ruga pentru unitate nu e entuziastă, importantă este statornicia


Înaltpreasfinţia Voastră, Preasfinţiile Voastre, domnule Secretar de Stat pentru Culte, iubiţi credincioşi şi credincioase, suntem la sfârşitul Săptămânii sau Octavei de Rugăciune pentru Unitate şi, desigur, tema de anul acesta este în centrul credinţei noastre şi, anume, credinţa în Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Creştinismul stă în picioare sau cade prin mărturisirea dumnezeirii lui Hristos şi prin mărturisirea Învierii lui din morţi, care este începutul învierii tuturor oamenilor din moarte. Deci, aceasta este noutatea radicală a creştinismului: Întruparea lui Dumnezeu în omenirea lui pentru ca oamenii să se îndumnezeiască prin har, şi Învierea lui Hristos pentru ca omul să nu mai rămână în mormânt, ci să fie eliberat din stricăciuni.

În Noul Testament învierea are două înţelesuri, aşa cum se vede din Evanghelia după Sfântul Ioan când Mântuitorul vorbeşte despre învierea morţilor, text pe care noi îl citim în fiecare sâmbătă, când se face, în special, pomenirea morţilor. Şi, anume, prima înviere este învierea sufletului din moartea păcatului. Aceasta este pocăinţa şi primirea iertării păcatelor. Deci, pocăinţa şi iertarea păcatelor este înviere pentru orice om şi, în mod special, pentru creştinii care doresc şi aşteaptă învierea de obşte sau universală. Deci, morţii care aud glasul Lui vor învia; sunt cei care, ascultând Evanghelia lui Iisus Hristos, răspund chemării Mântuitorului Iisus Hristos. Iar la glasul arhanghelului, când morţii din morminte, cei care se află cu trupul în mormânt sau cu trupul descompus în mormânt, atuncea ei vor învia împreună cu toate popoarele şi cu toate generaţiile.

Viaţa în Biserică, deci, are ca punct principal, mai întâi, învierea sufletului din moartea păcatului. Aceasta este premisă şi pregătire pentru învierea din morţi a trupului. Toţi oamenii vor învia, ceea ce înseamnă că învierea este în exclusivitate un dar al lui Dumnezeu, dar nu toţi cei înviaţi vor avea aceeaşi stare. Vor avea stare de fericire cei care s-au pregătit pentru învierea universală încă din timpul vieţii de pe pământ prin învierea sufletului din moartea păcatului. De aceea, noi când ne reunim, când ne întâlnim, când avem o atitudine amicală, dacă nu se poate întrutotul frăţească, simţim darul învierii sufletului din păcatului dezbinării, al izolării, al necomunicării. Păcatul, ca formă multiplă de egoism, aşează un zid nevăzut în jurul eu-lui uman, astfel încât egoismul şi individualismul sunt începutul morţii sufletului prin autoizolare.

De aceea, comuniunea, deschiderea, reconcilierea, împăcarea omului cu Dumnezeu şi a oamenilor întraolaltă sunt început al învierii. Taina Pocăinţei este cea mai profundă experienţă a darului învierii duhovniceşti şi, din acest punct de vedere, mişcarea ecumenică la început a fost o mişcare de pocăinţă. Începând cu anul 1910, cu Congresul Misiunilor, ea a fost o mişcare de pocăinţă şi, anume, dezbinările multe dintre creştini au împiedicat credibilitatea misiunii creştinilor în Africa şi în Asia. Multe certuri dintre creştini au fost o contra-mărturie atunci când era predicată Evanghelia iubirii lui Cristos: Prin aceasta va cunoaşte lumea că sunteţi ucenicii sau discipolii mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii (). Ei bine, spaţiul misiunii creştine era un spaţiu de confruntare între diferite confesiuni creştine europene care făceau misiuni în alte continente. De aicea, o anumită culpabilitate a dezbinărilor, a certurilor, a polemicilor, a fost punctul de plecare al dorinţei de refacere a unităţii creştine. Apoi, Primul Război Mondial în care s-au angajat popoare majoritar creştine unele împotriva altora şi Al doilea Război Mondial au fost momente care chemau, de asemenea, pe creştini la pocăinţă, şi deodată cu pocăinţa, cu recunoaşterea greşelilor, s-a dezvoltat şi dorinţa de a reface unitatea sau, cel puţin, de a înlocui disputa cu dialogul, concurenţa cu cooperarea şi vrajba cu o atitudine prietenească.

Ca şi în viaţa duhovnicească şi în viaţa de familie, căutarea aceasta a comuniunii sau refacerea comuniunii creştine sau unităţii creştine vizibile au avut perioade de entuziasm şi perioade de uscăciune. Au fost perioade în care rugăciunea era foarte entuziastă, perioade în care abia se mai zărea ca o practică în viaţa comunităţilor din diferite zone ale pământului. Învăţăm de la Sfinţii Părinţi că dacă nu putem să avem totdeauna în viaţa noastră de familie, de prietenie şi în căutarea unei stări duhovniceşti mai bune, dacă nu putem să avem aceeaşi intensitate, cel puţin să rămânem statornici în căutare. Deci, rugăciunea pentru refacerea unităţii vizibile a creştinilor astăzi nu înregistrează un entuziasm ca în anii ’20-’30, sau ca în anii ’50-’70, însă importantă este statornicia, fidelitatea faţă de ideal.

De aceea, noi vă mulţumim că sunteţi aicea ca martori ai statorniciei în căutarea unui ideal şi mulţumim domnului pastor Zsold Bela pentru frumoasele cuvinte pe care le-a spus despre laodiceeni şi despre actualitatea lor printre noi. Sfânta Scriptură ne arată că, în general, se schimbă generaţiile, dar rămân de-a lungul generaţiilor aceleaşi înclinaţii spre păcat sau spre virtute, exprimate altfel. Aşadar, trebuie să ne luptăm tot timpul, să simţim şi bucuria învierii sufletului din starea de dezbinare, de ceartă, de egoism, de neomenie, de ură şi de răutate pentru că acestea sunt moartea sufletului, după cum ne spun Părinţii din Filocalie, înaintea morţii trupului; răutatea sufletului este o moarte a lui înaintea morţii trupului. Prin urmare, legând taina învierii sufletului din moartea păcatului taina aşteptării învierii universale, avem speranţa că vom întâlni pe cale pe Mântuitorul Iisus Hristos care a spus atât de frumos: „Eu stau la uşă şi bat” (Apocalips 3,20). Şi dacă cineva deschide şi mă primeşte, va sta împreună cu mine pe tron, ceea ce înseamnă bucuria comuniunii şi pacea statorniciei în relaţia noastră cu Dumnezeu.

* ARCB: ÎPS I. Robu: Îndrăznim să cerem ceea ce uneori pare imposibil: unitatea noastră


Excelenţele Voastre, preacucernici părinţi, persoane consacrate, iubiţi credincioşi. Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor. Aşa cum amintea şi Preasfinţitul Arhiepiscop armean cuvântul lui Isus, noi credem că Mântuitorul nostru este prezent între noi, căci nu din alte motive ne-am adunat aici, şi am venit în numele Lui nu pentru altceva decât ca să înălţăm lui Dumnezeu rugăciunea noastră şi să implorăm cu speranţă darul unităţii tuturor creştinilor. Sigur, ştim că multe ne deosebesc; aproape că suntem descurajaţi să credem şi să ne imaginăm cum am fi împreună.

Totuşi, îndrăznim, da, îndrăznim să cerem ceea ce, poate uneori, ne imaginăm imposibilul: unitatea noastră, a tuturor creştinilor. Deşi avem tradiţii diferite, deşi suntem parcă statorniciţi pe o anumită cale, totuşi, rugăciunea ne ridică din ceea ce suntem şi cum suntem, pentru a nădăjdui altfel, pentru a spera altfel şi, încă o dată, pentru a îndrăzni să ne vedem altcum prin darul Duhului Sfânt, nu prin puterile noastre. De aceea, spuneam că nici nu ne imaginăm ceea ce cerem, nu putem descrie exact ceea ce vrem decât, prin sărmane cuvinte, cerem darul unităţii: Ca toţi să fie una. Aceasta este rugăciunea noastră, acesta este cuvântul care ne adună şi ne animă acum şi în zilele care vin. Şi nu numai cele care vin cu programul pe care îl cunoaştem, dar în toate zilele prin ceea ce noi facem în bisericile noastre de fiecare dată punem o cărămidă la această zidire invizibilă a unităţii noastre.

Ca episcop catolic, trebuie să mă refer, cu bunăvoinţa şi cu îngăduinţa Voastră, la un document al Conciliului Vatican. Iată, se împlinesc anul acesta 50 de ani de la începerea lui, 50 de ani în care Biserica noastră, răspândită la mai toate popoarele din lume, a căutat reînnoirea ei. Iată, când vorbeşte în Documentul pentru refacerea unităţii Unitatis redintegratio, primul punct pe care îl pun Părinţii conciliari în faţă este acesta al reînnoirii Bisericii. Şi la fiecare rugăciune a Liturghiilor noastre, la fiecare moment la care ne plecăm în faţa lui Dumnezeu adorându-l şi recunoscând nimicnicia şi păcatul nostru, de fiecare dată noi, iată, participăm la această zidire a unităţii, la această căutare a unităţii noastre. Conciliul recomandă tuturor membrilor din Biserică, din Biserici, că se adresează tuturor de bunăvoinţă, să se reînnoiască, să se reformeze, să se primenească, căci aceasta este o cale privilegiată de căutare şi de realizare a unităţii.

Mai recomandă acelaşi document al Conciliului, Unitatis redintegratio, şi rugăciunea, la fel, mijloc privilegiat de apropiere, de Dumnezeu în primul rând. Dar, această apropiere de Dumnezeu, uşurează apropierea de ceilalţi, de ceilalţi semeni ai noştri din diferite familii de credinţă, uşurează şi gândirea noastră spre o libertate, de care vorbea Preasfinţitul Arhiepiscop armean, acea libertate şi acea legătură tainică cu Dumnezeu care adânceşte adevărata smerenie şi adevărata pace. Acestea sunt trăsături ale vieţii noastre interioare atunci când rugăciunea este cu adevărat rugăciune, rugăciunea care se transformă în braţe ce cuprind lumea întreagă, lumea tuturor confesiunilor creştine, sperând prin cuvintele lui Isus - Ca toţi să fie una - să vedem acest dar extraordinar al unităţii tuturor.

Iată, mă opresc la aceste două puncte pe care ni le recomandă Conciliul, pe care le înţelegem noi ca fiind fireşti, lucruri fireşti, reînnoirea continuă, primenirea noastră interioară zilnică şi rugăciunea zilnică. Acestea sunt căi ale noastre, căi de fiecare zi, dar mijloace, spun încă o dată, privilegiate de a contribui la zidirea aceasta invizibilă, dar care sperăm să devină şi vizibilă, a unităţii noastre.

Multe ne leagă în comun. Şi mă gândesc la Bisericile reprezentate aici de faţă. Multe ne leagă. Şi, în primul rând, această credinţă, această legătură de bază, intimă, cu Dumnezeu. Suntem mult uniţi. Trebuie să desăvârşim această unitate. Şi, iată, Săptămâna Mondială de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor ne cheamă la o conştiinţă reînnoită, la o rugăciune reînnoită, la o smerenie adevărată, pentru a dobândi pacea pe care doar Dumnezeu ne-o poate da.
Cu această întâlnire în Catedrala „Sf. Iosif” începem, aşadar Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea tuturor Creştinilor. Vom merge, ne vom întâlni în diferite biserici, implorând acelaşi dar al unităţii. Dumnezeu să primească rugăciunile noastre, şi vă mulţumesc, încă o dată, tuturor pentru participare. Lăudat să fie Isus Cristos!


PAGINI WEB:

* Reprezentantii BOR, pot fi pusi in fata faptului de a semna Charta Ecumenica impreuna cu alte confesiuni

Reprezentantii BOR pot fi pusi in fata faptului de a semna Charta Ecumenica impreuna cu alte confesiuni

CONTEXT


"Saptamana de rugaciune pentru unitatea cresinilor"  este, incepand cu 1968, pregatita  de o comisie apartinand Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB/COE/WCC) impreuna cu Consiliul Pontifical pentru Unitatea Crestinilor (CPPUC). Ea se inscrie intr-un program mai amplu prevazut de Conferinţa Bisericilor Europene (CBE/CEC/KEK) şi Consiliul Conferinţelor Episcopale din Europa (CCEE), care in 2001 au semnat la Strasbourg asa numita Charta Ecumenica, ce presupune o serie de actiuni ecumeniste in care se angajeaza Bisericile membre ale acestor organizatii. In articolul 5 al Chartei se spune ca  
"există astăzi diverse străduinţe ca, prin rugăciuni şi servicii religioase, să se aprofundeze comuniunea spirituală dintre Biserici şi să se promoveze rugăciunea pentru unitatea văzută a Bisericii lui Hristos."
In continuare, prevazandu-se "obligatiile:
să ne rugăm unii pentru alţii şi pentru unitatea creştină;
♦ să cunoaştem şi să preţuim slujbele religioase şi celelalte forme ale vieţii spirituale ale altor Biserici;
să ne îndreptăm spre scopul comuniunii euharistice."
 

STRUCTURA SI MECANISMUL INSTITUTIONAL


Consiliul Ecumenic al Bisericilor (COE) este organizat in consilii regionale care reunesc Bisericile memebre si altele care nu sunt membre, notandu-se aici, in special, Biserica Romano-Catolica. Pentru Europa, el este reprezentat de Conferinta Bisericilor Europene (CEC).



  
 Conferinţa Bisericilor Europene este o organizaţie ecumenică înfiinţată în anul 1959. Membrii ei sunt 126 de Biserici ortodoxe, protestante, anglicane şi vechi-catolice, precum şi 43 de organizaţii asociate din toate ţările Europei. Biserica Romano-Catolică nu ii este membră, însă colaborează cu aceasta prin intermediul Consiliului Conferinţelor Episcopale Europene (CCEE). BISERICA ORTODOXA ROMANA este membră a Conferintei Bisericilor Europene din anul 1959. De asemeni, putem nota ca in prezent Patriarhia Ecumenica si Biserica Ortodoxa Rusa sunt si ele prezente (a se vedea harta).

vineri, 20 ianuarie 2012

In "Saptamana de rugaciune pentru unitatea crestinilor" se indeamna la partajarea "oplatek"-ului


CAND ESTE SAPTAMA DE RUGACIUNE PENTRU UNITATEA CRESTINILOR?

 Cum deja ne-am obisnuit, si anul acesta, intre 18 si 25 ianuarie, are loc  "Saptamana de rugaciune pentru unitatea crestinilor", cand, peste tot, vor avea loc diferite manifestari in acest sens. 

Mai precis, pentru Emisfera nordica, cea de-a treia saptamana din ianuarie a fost propusa "in 1908 de catre Paul Wattson de asa maniera, pentru a acoperi perioada intre sarbatorile Sfantului Apostol Petru si a Sfantului Apostol Paul. Aceasta alegere, avand, deci o semnificatie simbolica. In Emisfera de Sud, unde luna ianuarie este o perioada de vacanta de vara, s-a preferat adoptarea unei alte date, in jurul Cincizecimii, ceea ce este, de asemenea, o alta data simbolica pentru unitatea Bisericii".

De remarcat aici ca, in Biserica Ortodoxa, sarbatorirea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel are loc in aceeasi zi, in data de 29 iunie, si prin urmare, nu tinand cont de calendarul ortodox, s-a propus aceasta saptamana. Alegerea este, in mod evident, conforma cu calendarul catolic, cand pe 18 ianuarie este sărbătoarea catedralei Sfântului Petru din Roma, iar pe 25 ianuarie, sărbătoarea convertirii  Sfantului Pavel.

Pe de alta parte, alegerea unei date in perioada Cincizecimii, pentru Emisfera sudica, nu este nici ea fara o anume semnificatie, fiind in consens cu duhul renasterii harismatice al acestor vremuri.

ELABORAREA PROIECTULUI DE TEXT PENTRU "SAPTAMNA DE RUGACIUNE"

1.Mecanismul institutional
"Saptamana de rugaciune pentru unitatea crestinilor" are o tema specifica pentru fiecare an, care este pregatita de o comisie. Aceasta se constituie incepand cu anul 1968, cand debuteaza in mod oficial colaborarea intre "Comisia de Credinta si Constitutie" a Consiliului Ecumenic al Bisericilor si Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unitatii Crestinilor.

"Comisia de Credinta si Constitutie", al carui sediu este la Geneva, este compusa din 120 de membri si este formata din responsabili ai Bisericilor, clerici, laici, profesori universitari teologi,  care vin din lumea intreaga, fiind desemnati de Bisericile din care fac parte. Treizeci dintre acesti membrii formeaza "Comisia permanenta de Credinta si Constitutie", care se reuneste cel putin la fiecare 18 luni, si indica orientarile si programul de studiu pentru Comisia de Credinta si Constitutie. Asa cum se vede din lista membrilor acestei comisii, putem nota ca fac parte din ea si IPS Hilarion Alfeyev (Biserica Ortodoxa Rusa), Pr. Prof. Dr. Viorel Ionita si Pr. Dr. Michael Tita (Biserica Ortodoxa Romana), Prof. Paul Meyendorff (Biserica Ortodoxa din America).

Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unitatii Crestinilor este in mod strans legat de Conciliul Vatican II cand Sfantul Scaun creaza o structura consacrata in mod unic problemelor ecumenice. Acest Consiliu vrea "sa dezvolte dialogul si colaborarea cu celelalte Biserici si Comunitati ecleziale", colaborand in special cu Comisia Credinta si Constitutie, implicandu-se in angajamente cu Biserica Ortodoxa; Biserica Copta Ortodoxa; Comunitatea Anglicana; Federatia Luteriana mondiala; Alianta Reformata mondiala; Consiliul Metodist mondial; Biserici crestine (Discipolii lui Hristos); responsabili ai Bisericilor penticostale.

Asadar din 1968, in fiecare an, o comisie interconfesionala, ce apartine acestor organisme, se reuneste in diferite locuri din lume pregatind un text si un program, de la care se pleaca, pentru a organiza diferite manifestari in lumea intreaga. Versiunea definitiva a acestui text este trimisa Bisericilor membre si diocezelor romano-catolice, care sunt invitate sa-l traduca si sa-l adapteze contextului specific pentru a putea fi folosit. 


 Organizatorii "Saptamanii de rugaciune pentru unitatea crestiilor" din fiecare oras se reunesc astfel, pregatind, inainte, manifestarile care vor avea loc. Fiecare Biserica membra sau comunitate ecleziala trebuie sa trimita reprezentantii sai pentru alcatuirea programului. Astfel o echipa interconfesionala poate cuprinde: un preot ortodox grec, un reverend anglican, un reprezentant al ecumenismului catolic, un credincios ortodox roman, un protestant malgas, un adventist de ziua a 7-a, etc. Asadar depinde de abilitatea acestor membrii de a accepta sau nu anumite lucruri care vor face parte din program, si de a propune lucruri specifice credintei sale sau care sunt de natura simbolica pentru unitatea crestinilor. De exemplu, propuneri care se pot face pentru a face parte din program pot fi: invocarea Duhului Sfant spunand rugaciunea Imparate Ceresc; plantarea unui arbore de catre toti reprezentantii Bisericilor; depunerea unei bucati de tesut cu mai multe culori pe altar, in semn de avansare in slujirea ecumenica; cantarea la trompeta sau la chitara a unor cantece-rugaciuni; toata lumea se inlantuie pentru a spune rugaciunea Tatal nostru; partajarea unei paini azime etc.



 Dupa alcatuirea programului are loc, in timpul "Saptamanii de rugaciune pentru unitatea crestinilor", acest spectacol religios la care sunt invitati toti membrii parohiilor sau comunitatilor respective. Cu aceasta ocazie oamenii de rand pot vedea cat de mult s-a avansat in unirea "tuturor crestinilor" si sunt coparticipanti la aceste evenimente.

In mod general ortodocsii evita sa participe la astfel de manifestatii, dar cateodata sunt siliti de imprejurari. Implicarea insa este de la vladica la opinca si vrand-nevrand ne trezim ca suntem roti de caruta ce trec prin hartoape si noroi, sau chiar precum niste animale necuvantatoare si nestiutoare care trag sau imping la caruta ecumenismului, in timp ce "vizitiul" care o mana sta bine mersi si imprima directia.

2. Tema proiectului care este propusa in fiecare an

In 2001 proiectul de texte a fost elaborat in Romania, in urma reuniunii pregatitoare de la Casa de Odihna, avand ca tema: "Eu sunt calea, adevarul si viata" (In. 14, 1-6).

Anul acesta, propunerea pentru organizarea "Saptamanii de rugaciune" a fost pregatit inca din 2010 de o echipa pluriconfesionala din Polonia, formata din romano-catolici, vetero-catolici, ortodocsi si protestanti, si care a stabilit un program ce poate fi adaptat "realitatilor diferitelor locuri si tari. Aceasta, tinand cont de practicile liturgice si devotionale locale, cat si de contextul socio-cultural. O astfel de adaptare trebuie sa fie rodul unei colaborari ecumenice", asa cum se vede ca este specificat in documentul ce se poate gasi pe site-ul Consiliului Mondial al Bisericilor, din care am citat pana acum, si din care vom cita si in continuare.

Textul programului a fost adoptat la reuniunea Comitetului international numit de catre Comisia pentru Credinta si Constituite a Consiliului Ecumenic al Bisericilor si a Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unitatii Crestinilor.


Tema propusa pentru 2012 este: “Toti vom fi transformati prin biruinta Domnului nostru Iisus Hristos (“Tous, nous serons transformés par la Victoire de notre Seigneur Jésus Christ“), pornind de la textul din 1 Cor. 15, 51-58. 


Acest text biblic ce vorbeste despre transformarea omului in Iisus Hristos, prin care se biruie pacatul, este utilizat de aceasta data, in context ecumenist pentru a sugera alte transformari de ordin confesional, caci asa cum se specifica in introducerea facuta pentru Slujirea ecumenica: “Unitatea pentru care noi ne rugam cere poate reinnoirea anumitor forme de viata ecleziala cu care noi suntem familiari. Aceasta unitate este mai mult decat “confortul” unei relatii de prietenie si colaborare“. In acest sens, in timpul slujirilor ecumeniste, sunt propuse anumite gesturi care sa vorbeasca lumii despre transformarile ce au loc, unele fiind citate mai sus.

3. Propuneri ce pot aparea intr-o slujba ecumenista

Un exemplu ar putea fi cel din anul acesta, cand la Lyon, Régine Mairie delegata pentru ecumenism pentru dioceza catolica, a propus ca vineri, 20 ianuarie 2012 - cand este prevazuta “slujirea comuna”, inregistrata si retransmisa pe France 2, duminica 22 ianuarie la ora 11 (ora Frantei) -, doua persoane sa vina si sa depuna pe altarul bisericii catolice, o banda de tesatura colorata, “simbol al unei avansari in slujirea” ecumenista.

Propunerile, in schimb nu se opresc aici, si, asa cum vom vedea in continuare, echipa poloneza care s-a ocupat de construirea proiectului pentru “Saptamana de rugaciune pentru unitatea crestinilor” indeamna la partajarea unei paini (azime), numita “oplatek” adusa in timpul rostirii unui Crez. Desi in textul propus se precizeaza ca nu este Euharistia  (Bien que ce ne soit pas l’Eucharistie, cela y ressemble tout de même et symbolise la présence de Celui qui est né dans une Maison du Pain (à Bethléem) et qui s’est fait le Pain de la Vie – pag.14) totusi, se precizeaza si ca seamana si ca “in acelalsi mod simbolizeaza prezenta Celui care S-a nascut intr-o Casa a Painii (Bethleem) si S-a facut Paine a vietii“.

Uitandu-ne peste programul de rugaciune pe care il propun ar fi de remarcat ca nu degeaba in aceasta liturghie, asa cum chiar ei o numesc (pag. 13), regasim acelasi cadru al unei messa catolice. Si chiar daca ea poate fi adaptata realitatilor diferitelor locuri si tari”- presupunand, de exemplu, ca in loc de oplatek intr-un oras s-ar putea aduce cozonac, sau sa fie citite alte texte de rugaciune decat cele propuse de ei - se vede foarte clar cum se tinde spre gasirea unui cadru liturgic ecumenist, a unei slujbe liturgice interconfesionale.



Intr-un final se va putea concluziona cine a participat la astfel de intalniri (catolici, protestanti, ortodocsi, etc), care a fost raspunsul lor si in ce fel, pentru a se putea sti in ce stadiu de slujire ecumenista ne aflam, si la ce etapa se va trece in viitorul apropiat. Aceste date raportate de responsabilii cu ecumenismul, Consiliului Mondial al Bisericilor, va permite inscrierea unor noi etape pe agenda ecumenista, iarSaptamana de rugaciune pentru unitatea cresitnilor” poate fi vazuta ca un pilot de incercare pentru o conslujire sincretista.

 ***

In cele ce urmeaza va fi prezentata traducerea, din franceza, a textului propus de echipa poloneza, pentru slujirea ecumenista.


UPDATE: A se vedea traducerea integrala facuta de catolici aici: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20120102 



INTRODUCERE

Slujirea ecumenista pentru Saptamana de rugaciune pentru unitatea crestinilor 2012 vine din Polonia unde un grup ecumenist a compus o liturghie plecand de la experienta crestinilor polonezi care au cunoscut atat perioade de bucurie cat si momente de adversitate. Istoria Poloniei a fost marcata de o serie de infrangeri, victorii, invazii, de impartiri si opresiuni ale puterilor straine si a fortelor ostile. Lupta permanenta pentru a ajunge la sfarsitul oricarei forme de inrobire si dorinta de libertate constitue o trasatura particulara a istoriei poloneze.

Slujirea are ca tema 1 Corinteni 15, 51-58, unde este vorba de puterea transformatoare a credintei in Hristos, aceasta fiind pusa in mod special in raport cu rugaciunea noastra pentru unitatea vizibila a Bisericii, Trupul lui Hristos. Rugandu-ne si lucrand pentru deplina unitate vizibila in Biserica vom fi noi insine – ca de altfel si traditiile carora apartinem – schimbati, transformati si ajungand asemenea lui Hristos.


Este o perspectiva entuziasta dar aceasta poate totusi sa ne sperie! Unitatea pentru care noi ne rugam cere poate reinnoirea anumitor forme de viata ecleziala cu care noi suntem familiari. Aceasta unitate este mai mult decat “confortul” unei relatii de prietenie si colaborare. Ea cere din partea noastra vointa de a renunta la concurenta noastra mutuala. Trebuie ca sa ne deschidem unii catre altii, daruind si acceptand de a primi in schimb, pentru a putea intra cu adevarat in noua viata in Hristos, care este singura adevarata victorie.

DERULAREA SLUJIRII (prezentare pe scurt)


A Deschidere
Dupa obiceiul local poate avea loc un imn de intrare, urmat de o rugaciune de deschidere si un act de pocainta.

B.  Cuvantul lui Dumnezeu
Sunt 3 lecturi biblice. Citirea din 1 Corinteni 15 este fundamentala, tinand cont de tema. Acest moment va fi urmat de o predica sau de un alt tip de comentariu. Crezul, de asemenea poate sa urmeze.

C. Rugaciune pentru unitate si transformare
Intentiile de rugaciune de mijlocire sunt orientate asupra unitatii si transformarii situatiilor diverse. Aceste rugaciuni sunt urmate de “semnul pacii”.

Semnul pacii si partajarea de oplatek
In Polonia, exista obiceiul de a partaja o paine azima numita “oplatek(la plural “oplatki”), acasa, incainte de masa din Ajunul Craciunului, la biserica in ziua de Craciun, si chiar si la locul de munca. Acest obicei este foarte drag polonezilor – fie ca au ramas in Polonia sau au plecat in strainatate – astfel incat este practicat chiar printre membrii diferitelor confesiuni crestine si chiar necredinciosi. Fiecare primeste un “oplatek”. Se partajaja pe urma, rupandu-se o bucata din cel pe care il tine altcineva (in mana) si se mananca. Facand aceasta se adreseaza urari. Aceasta partajare a “oplatek”-ului exprima unitatea, dragostea si iertarea intre cei la care Mantuitorul a venit. Cu toate ca nu este Euharistia, aceasta se aseamana si simbolizeaza prezenta Celui care S-a nascut intr-o Casa a Painii (ceea ce semnifica Bethleem) si care S-a facut Paine a Vietii.

Daca nu dispunem de oplatek, nici de paine azima se poate lua paine obisnuita.

Acest schimb al “semnului pacii” se poate face dupa obiceiul local, daca este preferabil.

D. Incheiere
Aceasta cuprinde o Rugaciune de angajare, bazata pe tema respectiva a celor 8 zile. Slujirea poate sa se termine printr-o binecuvantare care se poate da dupa obiceiul local.


DERULAREA SLUJIRII (detaliat)

(P: Cel ce prezideaza slujirea; L: Cel ce citeste; A: Adunarea)
 
A Deschidere

Imn de intrare
(In acest timp, membrii clerului si persoanele care intervin in timpul slujirii pot sa intre in procesiune)
P: Slava Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu si comuniunea Sfantului Duh sa fie totdeauna cu voi cu toti.
A: Si cu duhul tau.
 
Introducere
Dupa aceasta deschidere sau prezentarea persoanelor prezente, poate sa aibe loc o scurta introducere ce permite prezentarea temei. Cel ce prezideaza poate spune, de exemplu:
 
P: Va voi anunta o taina. Noi nu vom muri toti, dar toti vom fi transformati.
A: Slava Domnului care ne-a dat biruinta prin Domnul nostru Iisus Hristos.
P: In Hristos, Dumnezeu este Biruitor.

Biruinta trece prin efort si lupta. Rugandu-ne si luptand pentru deplina unitate a Bisericii, noi vom fi noi-insine – ca de altfel si traditiile carora apartinem – schimbati, transformati si asemenea lui Hristos. Crestinii vor sa faca acest efort impreuna, fara triumfalism, in smerenie, servind pe Dumnezeu si aproapele dupa exemplul lui Iisus Hristos. Pentru ca noi lucram pentru unitate, atitudinea pe care o vrem este sa cerem lui Dumnezeu sa fim impreuna.
 
Rugaciunea de deschidere
P: Dumnezeule Atotputernic, prin Hristos, Tu ne-ai spus ca cel care vrea sa fie primul sa se faca ultimul, si servitorul tuturor. Ne punem in prezenta ta, stiind bine ca prin puterea crucii ai castigat. Te rugam pentru ca Biserica Ta sa fie una. Invata-ne sa acceptam cu smerenie ca aceasta unitate sa fie un dar al Duhului Tau. Prin el sa ne schimbam, sa ne transformam si sa fim asemenea Fiului Tau, Iisus Hristos.
A: Amin.
 
Rugaciune de pocainta
P: Dumnezeule Atotputernic, cu toate ca unitatea ne-a fost data in Hristos, noi persistam in dezbinarea noastra.
A: Doamne miluieste!
P: Ne impietrim inimile cand auzim Evanghelia. Miluieste-ne pe noi!
A: Doamne miluieste!
P: Nu te servim in fratii si surorile noastre. Miluieste-ne pe noi!
A: Doamne miluieste!
P: Neascultarea lui Adam si a Evei ne-a adus suferinta si moartea, si creatia s-a vatamat si dezbinat. Miluieste-ne pe noi!
A: Doamne miluieste!
(Pastram un timp de tacere)
P: Dumnezeu Atotputernic sa ne miluiasca si sa ierte pacatele noastre si sa ne conduca la viata eterna.
A: Amin
 
 
B. Cuvantul lui Dumnezeu
Lecturi biblice: Habacuc 3, 17-19; 1 Corinteni 15, 51-58; Ioan 12, 23-26.
Imn/Cantare

Predica
timp de liniste sau muzica instrumentala
 
Crezul (de exp. Simbolul Apostolilor sau cel de la Nicea-Constantinopol)
Imn/Cantare
 
In acest moment se aduce “oplatki” si se plaseaza pe o masa centrala.
 
C. Rugaciuni pentru unitate si transformare
P: Uniti in Hristos care ne da biruinta, sa ne rugam Domnului:
Pentru Biserica, Trupul lui Hristos: pentru ca sa traim cu adevarat aceata unitate, ca sa primim Sfantul Duh. O Dumnezeule, forta noastra:
A: Transforma-ne prin slava Ta.

P: Pentru responsabilii Bisericilor noastre: ca sa fie fideli unitatii la care sunt chemati toti crestinii. O Dumnezeule, forta noastra:
A: Transforma-ne prin slava Ta.
P: Pentru toate natiunile din lume: ca ele sa traiasca in pace unele cu altele si ca ele sa promoveze dreptatea pentru toti. O Dumnezeule, forta noastra:
A: Transforma-ne prin slava Ta.
P: Pentru toate fiintele umane: ca sa fim buni administratori pe pamant. O Dumnezeule, forta noastra:
A: Transforma-ne prin slava Ta.
P: Pentru toti concetatenii nostri: ca sa fim transformati si ca sa stim sa ne ingrijim unii de altii. O Dumnezeule, forta noastra:
A: Transforma-ne prin slava Ta.
P: Pentru bolnavi si pentru cei care sufera, ca sa fie transformati prin prezenta Ta care vindeca. O Dumnezeule, forta noastra:
A: Transforma-ne prin slava Ta.
P: Pentru ca toate familiile si toate caminele, ca incercarile si bucuriile lor sa isi gaseasca plenitudinea in dragostea Ta. O Dumnezeule, forta noastra:
A: Transforma-ne prin slava Ta.
P: Pentru muribunzi, ca sa fie reconfortati de prezenta Ta. O Dumnezeule, forta noastra:
A: Transforma-ne prin slava Ta.
P: Doamne, fii in mijlocul nostru si acorda-ne unitatea si pacea.
A: Amin.
 
Rugaciunea catre Domnul
P: Cand discipolii cer lui Iisus: “Invata-ne sa ne rugam“, El le raspunde: “Cand va rugati, spuneti:
A: Tatal nostru (Poate fi cantat).
 
 
Semnul pacii si partajarea “oplatek”-ului
In Polonia, exista obiceiul de a partaja o paine azima numita “oplatek” (la plural “oplatki”), acasa si la biserica, de Craciun.Fiecare primeste un “oplatek”. Se imparte pe urma, rupandu-se o bucata din cel pe care il tine altcineva in mana si se mananca. Facand aceasta se adreseaza urari. Aceasta partajare a “oplatek”-ului exprima unitatea, dragostea si iertarea. Va invitam sa faceti acest gest in semn de pace si unitate.
P: Pacea Domnului sa fie cu voi totdeauna.
A: Si cu duhul tau.
P: Sa schimbam un semn de pace.
 
D. Incheiere
Imn (o colecta se poate face in timp ce se canta)
 
Rugaciune de angajare
P: Ne amintim ce spune Apostolul Pavel in Prima Epistola catre Corinteni (1 Cor. 15, 57-58):
Sa dam slava lui Dumnezeu, care ne-a adus biruinta prin Domnul nostru Iisus Hristos; Astfel, fratii mei iubiti, sa fim fermi, neclintiti, facand mereu progrese in lucrarea intru Domnul, stiind ca osteneala voastra nu este in zadar in Domnul.
Binecuvantat sa fie Domnul, care ne conduce la unitate!
Parinte, iti consacram aceasta saptamana de rugaciune pentru aprofundarea unitatii noastre in Hristos. El a invins moartea, si ne-a chemat la o viata noua in duh. Si te rugam sa fim:
P: Transformati de Hristos Cel ce Slujeste -
A: Da-ne, si impreuna vom fi!
P: Transformati de atenta rabdare a Domnului -
A: Da-ne, si impreuna vom fi!
P: Transformati de Slujitorul care Sufera -
A: Da-ne, si impreuna vom fi!
P: Transformati de biruinta Domnului asupra raului -
A: Da-ne, si impreuna vom fi!
P: Transformati de pacea Domnului Inviat -
A: Da-ne, si impreuna vom fi!
P: Transformati de dragostea neclintita a lui Dumnezeu -
A: Da-ne, si impreuna vom fi!
P: Transformati de Pastorul cel Bun -
A: Da-ne, si impreuna vom fi!
P: Uniti in imparatia lui Hrostos -
A: Da-ne, si impreuna vom fi!
 
 
Binecuvantare de final
Binecuvantara poate fi data de responsabilii diverselor Biserici, dupa formula urmatoare sau alta:
P: Domnul sa fie cu voi.
A: Si cu duhul tau.
P: Dumnezeu sa va binecuvinteze si sa va pazeasca.
Dumnezeu sa faca sa straluceasca pe chipurile voastre si sa va acorde slava.
Fie ca Domnul sa va pazeasca sub privirea Sa si sa va dea pace.
A: Amin.
Sau:
P: Dumnezeul Atotputernic sa va binecuvinteze, Tatal, Fiul si Duhul Sfant.
A: Amin.
P: Mergeti in pacea Domnului!
A: Dam slava lui Dumnezeu!
 
Imn de incheiere
 
Imn al Fraternitatii ecumenice internationale (versuri de Barbara Kilar si Josef Budniak pe muzica compozitorului Wojciech Kilar) – compus in 1990
Vino la noi Doamne acum si imparateste in inimile noastre.
Fi calauza noastra acum si totdeauna.
Aduna-ne si fa sa fim unul.
Fa din noi poporul lui Dumnezeu in unitate.
Doamne, fi pentru noi adevarul si calea,
Indeplineste proiectele Tatalui si fa unitatea noastra.
Vino, si vezi viata noastra si da-ne pacea.
Fa ca noi sa fim uniti in Iisus Hristos, Domnul nostru.
Amin.

luni, 16 ianuarie 2012

Sfantul Maxim Marturisitorul despre bucuria in intristari

Intrebare: "Intru aceasta va bucurati putin acum, macar ca trebuie sa va intristati in multe feluri de incercari" (1 Petru I, 6). Cum, intristat fiind cineva in incercari, poate sa se bucure intru cele ce se intristeaza?

Raspuns: Cuvantul adevarului cunoaste doua feluri de intristari: una ascunsa in suflet, iar alta aratata prin simtire. Cea dintai [a sufletului] cuprinde tot adancul sufletului, lovit de biciul constiintei; iar cea de-a doua se intinde peste toata simtirea, care se aduna din revarsarea ei naturala, sub povara durerilor.
[Acum numeste intristare durerea simtirii].
Cea dintai este urmare a placerii traite cu simturile, iar cealalata a bucuriei din suflet
 [bucuria duhovniceasca inseamna o comprimare a placerilor senzuale, precum placerile senzuale produc intristare in suflet n. Dumitru Staniloae (n. DS)][Intristarea sufletului este urmarea placerii simturilor, caci din aceasta se naste intristarea sufletului. De asemenea, intristarea trupului este urmarea placerii sufletului, caci bucuria sufletului se face intristarea trupului.][Bucuria sufleteasca e concomitenta cu asceza trupeasca.(n DS)].

Mai bine zis, una este urmarea patimilor de bunavoie ale simturilor, iar cealalta a celor fara de voie
[Patimile de bunavoie sunt cele pacatoase. Ele produc intristare sufletului. Patimile fara de voie sunt durerile, stramtorile. Ele produc intristare simturilor (n. DS)].

Caci intristarea este, dupa parerea mea, o dispozitie din care lipseste placerea. Iar lipsa placerilor e adusa de osteneala. Osteneala, la randul ei, e provocata in chip vadit de lipsa deprinderii naturale sau pierderea ei! Iar lipsa deprinderii naturale e produsa de imbolnavirea puterii ce se afla prin sine la dispozitia deprinderii. Aceasta boala a puterii ce se afla prin fire la dispozitia deprinderii vine din reaua intrebuintare a lucrarii ei naturale. In sfarsit, reaua intrebuintare a lucrarii ei consta in miscarea puterii spre ceea ce nu e potrivit cu firea si nu are consistenta.

Dar precum cunoaste Scriptura doua feluri de intristari, la fel cunoste doua feluri de ispite.
[Intristarea este de doua feluri. Una este a simtirii, nascandu-se din lipsa placerilor trupesti, iar alta a mintii, producandu-se din lipsa bunurilor sufletului. Dar tot de doua feluri zice ca sunt si ispitele. Unele sunt cu voie, altele fara de voie. Cele cu voia sunt, pe de o parte, pricinile placerii trupesti a simturilor, pe de alta, ale intristarii din suflet. Caci numai pacatul savarsit intristeaza sufletul. Iar cele fara de voie, care se arata in stramtorarile involuntare, sunt pricinile placerii din suflet si ale durerii trupesti a simturilor.
Unul cu voia si unul fara de voie, unul creator de placeri voite, celalalt aducator de dureri fara de voie
[Ispita fara de voie, care e o suferinta, un necaz, o ostenala, e mai potrivit sa se numeasca incercare. Este si ea o ispita, intrucat suferinta il face si ea pe om adeseori sa pacatuiasca pentru a scapa de ea. Dar pe cand ispita placerii (ispita in sens strans) trebuie respinsa, ispita durerii (incercarea) trebuie acceptata. Deci atitudinea fata de ele trebuie sa fie direct opuse. Rau ar fi cand s-ar respinge amandoua (indiferentism, apatie), dar si mai rau cand s-ar accepta ispita placerii si s-ar respinge a dureriiIspita (placerii) aduce placerea simtirii si intristare sufletului, iar incercarea (durerii) aduce intristarea simtirii si bucurie sufletului. Nu te poti bucura cu sufletul si totodata desfata cu simturile, adica nu poti primi deodata si ispita, si incercarea. Deci betia si desfatarea pe care o simtim in vremea unei voluptati, desi ni se pare ca ne-a patruns toata fiinta, e numai o placere a simturilor, nu si a sufletului. Sufletul a putut sa se scufunde in acele clipe, daca nu simtim in mijlocul acelei voluptati o intristare interna ca semn al prezentei lui. Am devenit, cu alte cuvinte, in acele clipe intregi ai simturilor. In niciun caz voluptatea nu e si a sufletului (n. DS)]. 
Una este cauza intristarii din suflet, iar cealalta a intristarii dupa simturi.
[Ispita cu voie produce intristarea in suflet si creeaza placerea in simturi; iar cea fara voie naste placerea sufletului si intristarea trupului].

De acea socotesc ca Domnul si Dumnezeul nostru, invatand pe ucenicii Sai cum trebuie sa se roage le spune sa se roage sa nu le vina felul ispitelor cu voia: "si nu ne duce pe noi in ispita". (Matei VI, 13), adica ii invata pe uenicii Sai sa se roage sa nu fie lasati sa faca experienta ispitelor placerii, adica a celor voite si poftite. Iar marele Iacov, zis "fratele Domnului", invatand pe cei ce lupta pentru adevar sa nu se fereasca de felul ispitelor fara de voie, zice: "Mare bucurie sa socotiti, fratii mei, cand cadeti in felurite ispite" (Iacov I, 2), adica in incercarile care nu sunt voite si poftite si produc dureri [Domnul ne invata sa nu ajungem in ispitele cu voia, care produc placere trupului si durere sufletului; Iar marele Iacov ne indeamna sa ne bucuram de incercarile cele fara de voie, care alunga placerea trupului si durerea sufletului]. Si Domnul o arata aceasta limpede adaugand: "ci ne izbaveste de cel rau", iar marele Iacov zicand: "Stiind ca cercarea credintei voastre lucreaza rabdarea, iar rabdarea sa-si aiba lucrul ei desavarsit, ca sa fiti desavarsiti si intregi, fara nici o lipsa". "Desavarsit" este cel ce lupta impotriva ispitelor cu voia prin infranare, si in cele fara de voie staruie cu rabdarea, iar "intreg" este cel ce-si insoteste faptuirea cu cunostinta si a carui contemplatie nu este lipsita de fapte 
 [Dovada ca in mistica rasariteana contemplatia nu inseamna interactivitate, cum a fost socotita. Treapta contemplativa nu o desfiinteaza pe cea activa anterioara (n. DS)].

Asadar, intristarea si placerea fiind impartite intre suflet si simtire, cel ce cauta placerea sufletului primeste intristarea simturilor si devine cercat, desavarsit si intreg. "Cercat", intrucat a experiat prin simtire cele contrare;
[Cele contrare simturilor sunt durerile (n. DS)]; 
"desavarsit", intrucat a luptat neobosit cu placerea si intristarea din simturi prin infranare si rabdare; "intreg", intrucat pastreaza nestirbite, statornice si constante deprinderile care lupta cu dispozitiile simtirii opuse intreolalta; aceste deprinderi sunt faptuirea si contemplatia, care raman legate intreolalta si nedespartite, faptuirea vadind prin modurile ei cunostinta contemplatei, iar contemplatia purtand, ca si ratiunea, platosa virtutii cu fapta
 ["Cercat" este cel care a facut experienta durerii si a placerii trupesti, intrucat a incercat atat laura favorabila, cat si cea nefavorabila a celor trupesti. "Desavarsit" este cel ce a biruit placerea si durerea trupului prin puterea ratiunii. Iar "intreg" este cel ce si-a pastrat neschimbate deprinderile faptuirii si ale contemplatiei, prin taria dragostei de cele dumnezeiesti.]

Deci fiindca Scriptura spune ca intristarea, ca si placerea, este de doua feluri, si una se afla in suflet, iar alta in simturi, sa privim pe scurt si cauzele lor.

Intristarea din suflet este indoita. Una este pentru greselile proprii, alta pentru greselile straine. Iar cauza acestei intristari este in chip vadit placerea dupa simturi a celui ce se intristeaza sau a celor pentru care se intristeaza. 
 [Oricarei intristari din suflet ii premerge o placere a trupului]
Caci judecand drept, aproape ca nu este pacat in oameni care sa nu-si aiba ca inceput al nasterii sale afectiunea nerationala a sufletului fata de placerea simturilor.
[Fara legatura patimasa a sufletului cu simturile nu este in oameni pacat].  
Iar cauza placerii din suflet este, in chip vadit, intristarea dupa simturi a celui ce se veseleste si se bucura de virtutile proprii sau ale altora.
 [Cel ce domoleste trupul prin ostenelile de bunavoie bucura sufletul duhovniceste]. 
Caci dupa judecata cea dreapta aproape ca nu este virtute intre oameni care sa nu aiba ca inceput al nasterii sale intoarcerea intelapta a sufletului de la simtire
[Virtutea se naste prin instrainare de bunavoie a sufletului de trup].
 Dobandind sufletul care urmareste virtutea, aceasta desfacere de simtire, aceasta din urma se va afla in chip necesar in dureri si osteneli, nemaiavand unita cu ea puterea care nascoceste diferitele placeri in temeiul afectiunii voluntare a sufletului fata de ele
[Puterea nascocitoare de care vorbeste este puterea cugetatoare (mintala) a sufletului. Aceasta, iesind din legatura cu simturile, nu mai are cine sa se ingrijeasca de placeri pe seama trupului, printr-o afectiune de bunavoie fata de el. Ea nu se mai ocupa nici cu usurarea durerii trupului, din pricina preocuparii totale si afecutase a vointei de cele dumnezeiesti].
 Dimpotriva, aceasta putere respinge acum barbateste, prin infranare, navala placerilor firesti ale simturilor. Iar fata de ostenelile si durerile fara de voie si potrivnice firii ce vin asupra-i, ramane cu totul neinduplecata, neputand fi abatuta de la deprinderea si de la frumusetea dumnezeiasca a virtutii, de placerea cea fara consistenta. Si nu cade de la intaltimea virtutilor ca sa abata ostenelile ce vin asupra-i, pentru a cruta trupul de simtirea durerilor. Iar cauza intristarii dupa simturi este preocuparea totala a sufletului de cele conforme firii sale, pe cand placerea dupa simturi o produce in chip vadit lucrarea sufletului contrara firii lui de la cele conforme firii sale.
[Preocuparea sufletului de cele conforme cu firea se face inceputul durerii simturilor. Caci sufletul ostenindu-se pentru cele bune dupa fire nu mai este nici o putere care sa nascoceasca mijloacele ce procura placere simturilor].
 Caci lucrarea dupa fire a mintii si cea a simturilor se opun una alteia, din pricina deosebirii extreme a celor supuse lor
[Simturilor le sunt supuse cele sensibile, iar mintii cele inteligibile. Deci mare este deosebirea intre cele sensibile si cele inteligibile]. 
Pentru ca cele supuse mintii sunt entitatile spirituale si necorporale pe care le sesizeaza dupa fiinta; iar cele supuse simturilor sunt lucrurile sensibile si corporale pe care le percep ele de asemenea prin fire. Deci fiindca nu e cu putinta mintii sa strabata la cele spirituale inrudite cu ea fara contemplarea lucrurilor sensibile, asezate la mijloc, iar aceasta nu se poate face fara lucrarea simturilor care o intovaraseste si care e inrudita cu lucrurile sensibile
[Mintea, indata ce socoteste lucrarea simturilor ca proprie, se incalceste in infatisarile lucrurilor sensibile si nascoceste placeri pe seama trupului, neputand strabate dincolo de natura celor vazute, fiind retinuta de legatura patimasa cu simturile], 
pe drept cuvant daca se lipeste de infatisarile celor vazute, socotind lucrarea simturilor care o intovaraseste drept o lucrare naturala
[Cel ce preface legile lucrurilor, prin imitare, in legea sa este un virtuos, facand rationala miscarea celor lipsite de ratiune. Iar cel ce preface legea sa in legile altora, prin imitare, e un patimas, schimband ratiunea in ceea ce este lipsit de ratiune], 
cade din cele spirituale si conforme firii, prinzandu-se asa zicand cu amandoua mainile de cele corporale si contrare firii. Purtata apoi de acestea in chip nerational (din pricina simtirii care a biruit-o), mintea, pe  de o parte, naste intristarea din suflet, intrucat acesta  e lovit de biciuirile dese ale constiintei, iar pe de alta, produce placerea din simtire, ingrasand-o cu nascocirile mijloacelor de desfatare a trupului. Daca insa mintea, de la prima atingere prin simturi cu cele vazute, taie infatisarea acestora si contempla ratiunile duhovnicesti ale lucrurilor curatite de figurile asezate pe ele, produce placerea din suflet, nemaifiind retinuta de nici unul dintre lucrurile vazute prin simturi, si naste intristarea din simtire, aceasta fiind lipsita de toate lucrurile naturale sensibile. Caci acolo unde simturile sunt carmuite de ratiune in contemplarea celor vazute, trupul e lipsit de toata placerea dupa fire, neavand simturile slobode si dezlegate de lanturile ratiunii ca sa slujeasca placerilior
[Cand stapaneste in noi ratiunea, aceasta chinuie in mod necesar trupul, care ii slujeste uneori in vederea virtutii][Deci pentru Sfantul Maxim cele doua placeri, din suflet si din simtire, nu pot fi in niciun caz impreuna. Nu le poate avea cineva deodata pe amandoua. Dimpotriva, placerii din suflet ii corespunde durerea din simtire si viceversa. Omul deci trebuie sa aleaga deodata cu placerea din una, durerea din cealalta. In textul grec pretutindeni se vorbeste de "simtire". Eu am tradus uneori prin "simturi". Este vorba de lucrarea simturilor, de perceptie, la care se poate asocia o placere sau o intristare (n. DS)]

Daca deci, precum am spus, intristarea sau durerea sufletului (caci sunt unul si acelasi lucru) e produsa de placerea din simtire, iar intristarea sau durerea simtirii de placerea din suflet, pe drept cuvant cel ce doreste si nadajduieste viata "pastrata in cer spre mostenire nestricacioasa, neprihanita si nevestejita, prin invierea din morti a Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos" (1 Petru, I, 3), are in suflet o veselie si o bucurie negraita, bucurandu-se neincetat de nadejdea bunurilor viitoare, dar in trup si in simtire poarta intristare sau ostenelile cauzate simtirii de feluritele incercari si de durerile prilejuite de ele. Caci orice virtute ese insotita de placere si de durere: durerea pentru trup, care se lipeste de simtirea dulce si lina, si placerea pentru suflet, care se desfata in duh cu ratiunile curatite de tot ce cade sub simturi.

Se cuvine deci ca mintea, intristandu-se in viata aceasta (caci asa cred ca se intelege "acum") cu trupul pentru multele stramtorari ce-i vin din incercarile pentru virtute, sa se bucure si sa se veseleasca cu sufletul pururea pentru nadejdea bunurilor vesnice, chiar daca simtirea e apasata de durere. "Caci nu sunt vrednice patimirile timpului de acum de slava viitoare, ce se va descoperi noua" (Rom. VIII, 18), zice Apostolul.

In felul acesta se poate omul bucura, dupa parerea mea, pentru ceea ce se intristeaza. Caci intristandu-se cu trupul de virtute din pricina ostenelilor, se bucura cu sufletul de aceeasi virtute, privind la frumusetea celor viitoare ca la ceva prezent 
 [Trupul e al sufletului, iar nu sufleul al trupului. Caci cel mai mic este al celui mai mare, nu cel mai mare al celui mai mic. Deci fiindca pentru greseala dintai a rasarit in trup legea pacatului, care este placerea simturilor, iar pentru aceasta s-a hotarat moartea trupului prin osteneli si dureri, randuita spre desfiintarea legii pacatului, cel ce stie ca moartea s-a ivit din pricina pacatului spre desfiintarea lui se bucura pururea in sufletul sau cand vede cum e desfiintata legea pacatului din trupul sau prin feluritele osteneli si dureri, ca sa primeasca fericita viata viitoare in duh. Caci stie ca nu poate ajunge la aceea daca nu e golita mai inainte din trup, ca dintr-un vas, inca in aceata viata, legea pacatului, sustinuta prin afectiunea vointei fata de el]. 
Pentru aceasta frumusete cel ce se innoieste necontenit prin nasterea sufletului in duh moare in fiecare zi, asemenea marelui David (Ps. XLIII, 24; 1 Cor. XV, 31) prin renuntarea de bunavoie la trup, avand atat placerea mantuitoare, cat si intristarea folositoare.
[Placerea mantuitoare este placerea sufletului pentru virtute. Iar intristarea folositoare, durerea trupului de dragul virtutii].
 Iar prin intristare nu intelgem pe cea nerationala, a celor multi, care apasa sufletul pentru ca e lipsit de placeri sau de bucurii materiale ce starnesc in om porniri contrare firii spre cele care nu trebuie
[Cel ce e lipit de patimi si de lucruri isi duce pornirile spre cele ce nu se cuvin]
, si il fac sa fuga de cele ce nu trebuie sa fuga
[Cel ce nu primeste intamplarile care il departeaza de patimi si de lucruri fuge de cele ce nu trebuie sa fuga],
ci pe cea rationala si incercata de cei intelepti in cele dumnezeiesti, si pe cea care descopera raul prezent. Caci intristarea este un rau prezent ce se afla in suflet, cand placerea simtirii impiedica discernamantul ratiunii, sau in simtire, cand drumul sufletului inainteaza neimpiedicat in virtute, aducand cu atat mai multe stramtorari simtiri, cu cat procura mai multa placere si bucurie sufletului inchinat lui Dumnezeu, prin lumina inrudita a virtutii si cunostintei.

Din Filocalia sfintelor Nevointe ale Desavarsirii Vol. 3, Sfantul Maxim Marturisitorul