miercuri, 20 noiembrie 2013

Crestinismul "jumatatii de Evanghelie"


Umbla o vorba prin popor cum ca "pana la Dumnezeu te manaca sfintii". Mult timp mi-a fost nesuferita si de neinteles aceasta zicala, caci mi se parea de-a dreptul nerespectos pentru Sfinti, sa se poata spune asa ceva despre ei. Asta s-a intamplat pana cand am inteles mai bine despre care "sfinti" este vorba, si sa vad acel sambure de adevar pe care-l contine zicala. 

Asa se face ca pe acestia, de fapt, ii putem intalni adeseori, printre noi. Sunt cei care propovaduiesc doar o jumatate de Evanghelie. Sunt cei care vorbesc despre frica in Biserica, dar nu despre dragoste, sau cei care vorbesc despre dragoste, dar nu si despre frica de Dumnezeu, care pana la urma este frica de a pacatui. Iar lucrul acesta se poate vedea chiar in fata Potirului, caci unii aud sa se apropie de cele sfinte doar "cu frica de Dumnezeu", fara nici sa se mai gandeasca la dragoste, si altii, din prea multe dragoste uita de frica.

Sunt unii care uita ca Impartasania se da "spre tamaduirea sufletului si a trupului", si ei cred se acorda ca un premiu pentru pocainta lor. Altii insa merg sa ia premiu, uitand ca sunt  săraci, neputincioşi, orbi, şchiopi (cf. Luca 14, 21) si fara vesmant de nunta. Nedumerirea mea este cum de se face ca, cei care zic ca se pocaiesc, ajung la un moment dat totusi, sa considere ca pocainta lor s-a incheiat intru-catva, si ca au o curatie sufleteasca cand merita sa fie incununati, primind Sfanta Impartasanie. Oare, cel putin, ne aducem amine ca pocainta ajunge la capat odata cu viata noastra? Sa fie acesta motivul pentru care o seama de credinciosi lasa spovedania, si cu atat mai mult impartasania, pentru mai tarziu, pentru atat de tarziu cand se vor gasi pe patul de moarte?

Si daca omul vede impartasania doar ca o incununare "pentru curatia lui sufleteasca", desi marturisim cu totii la Sfanta Liturghie "Unul Sfant, Unul Domnul Iisus Hristos..." dar pentru el nu este un medicament, inseamna ca el crede ca se poate vindeca singur, doar prin pocainta "lui" El nu mai poate astfel sa fie recunoscator fata de Cel care este de fapt Tamaduitorul sufletelor si trupurilor noastre. Ca o consecinta a acestui fapt este si prezenta foarte rara in fata Sfantului Potir, caci, din moment ce ai putinta de a te vindeca singur, "prin pocainta ta", ce trebuinta mai ai sa te duci la Doctor? Ajungi asa, din cand in cand, sa te intalensti colegial cu Dumnezeu.

Cel care insa crede ca poate iesi singur din mlastina pacatelor prin pocainta "lui", fara sa il ia in consideratie pe Dumnezeu, este asemenea baronului de Münchhausen care pretindea mincinos ca a iesit singur dintr-o mlaştina trăgându-se de păr.

 Pocainta este personala, nu individuala. A nu se intelege insa ca se face in masa. In comparatie cu individul, persoana traieste in comuniune cu alte persoane, in asa fel incat vietile lor se impletesc (Dumitru Staniloae). In pocainta omul se intalneste cu Dumnezeu si harul este cel care-l curata pe om de intinaciunea pacatului. Chiar daca omul incepe prin smerita cugetare si lacrimile lui la inceput sunt mai mult psihologice, atunci cand harul dumnezeiesc vine, ele curg in mod firesc si aduc pacea, spaland haina sufletului intinata de pacat. In pocainta omul conlucreaza cu Dumnezeu si astfel se reflecta caracterul ei personal. In schimb o falsa pocainta este doar o trecere in revista a unor pacate, bifarea lor dupa o lista dintr-un indreptar de spovedanie, fara sa exista cu adevarat acea parere de rau care apare cand omul se vede indepartat de Dumnezeu. Este o "pocainta" care contabilizeaza calcarea unor norme, sau legi, nu insa constientizarea indepartarii de Dumnezeu Personal, de Izvorul luminii, al bucuriei si al pacii, al blandetii si smereniei. Omul, insa, nu poate fi cu adevarat smerit daca nu este in Dumnezeu si Dumnezeu in el. Altfel doar i se pare ca are smerenie, ca are pocainta, tot asa cum are si alte bunuri lumesti.

Nu poti sa duci o viata in Hristos fara ca Hristos sa fie si El in tine. De aceea nici nu se poate intelege viata unui crestin adevarat fara Spovedanie si Impartasanie, chiar daca el este prezent nenumarate duminici la biserica. In fapt trebuie sa ai constiinta ca esti sarac, neputincios, chiar orb si schiop si sa te invesmantezi cu haina de nunta, tesuta din stofa rara a smereniei si impodobita cu diamantele lacrimilor, fara sa refuzi invitatia la Cina, asa cum o fac cei care se numesc prietenii Lui, dar prefera sa ramana cu tarina, cu boii si cu femeia lor (cf. Luca, 14, 16-24).


Trecand prin Spovedanie, care este personala, omul se poate impartasi tot in mod personal, cu Hristos intreg, caci "se sfarama si se imparte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se frange si nu se desparte, Cel ce Se mananca pururea, si niciodata nu se sfarseste". Hristos se da fiecarui credincios intreg, tot asa cum si omul trebuie sa se dea intreg lui Dumnezeu, incercand sa implineasca porunca: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, cu tot cugetul tau si din toata puterea ta" si "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Matei 22, 37-40; Marcu 12, 30-31) caci in porunca iubirii "se cuprind toata Legea si proorocii" (Matei 22, 40) si "Nu este alta porunca mai mare decat acestea" (Marcu 12, 31).

 Unii cred ca il iubesc pe Dumnezeu si au o legatura pe verticala cu El, fara sa intinda bratele orizontal sa-i cuprinda si pe semenii sai, iar altora le ajunge, pare-se, sa iubeasca ceea ce vad in orizontul acestei lumi, fara sa-si inalte inimile catre Dumnezeu.
 
Doar impartasindu-ne cu Hristos cel rastignit si inviat, primim si noi aceasta putinta de a ne rastigni poftele, de a ne jertfi pentru aproapele si de a invia prin taina crucii. Caci, asa cum ne-a spus Hristos: "Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic." (Ioan, 15, 5).  Astfel vom intelege ca noi nu avem nicio putere de a face binele, chiar si de a ne pocai in adevaratul sens al cuvantului, daca nu ni se da. Puterea nu este a noastra, puterea este a lui Dumnezeu si de la El ne vine. De la El primim putinta de a ne jertfi si noi pentru aproapele, omorand egoismul nostru si, lucrand, sa ajungem sa iubim dupa porunca. De la El primim puterea de a sta pe cruce.

 Crucea fara Dumnezeu este doar moarte, dar cu Hristos ne aduce invierea. Pe cruce poti sta numai daca ai dragoste, sau mai bine spus, daca esti in Dragoste. Adevarata cruce are o rationalitate divina si aduce bucurie, implinire, viata vesnica, altfel este doar necaz, povara, suferinta, care nu sunt transfigurate, ramanand ca un carbune negru ce nu este patruns de lumina focului.

Ati observat cum infatiseaza ortodocsii crucea, fata de cum o vad catolicii? Pe crucea ortodoxa Hristos este infatisat cu bratele intinse ca intr-o imbratisare ce cuprinde toata lumea, semn ca se da de buna voie patimirii pentru ca omul sa vina la El. Chipul Lui este bland, neschimonosit de durere, reflectand acea "stare nemiscata a sufletului, care ramane aceeasi in necisntiri ca si in laude" (Sf. Ioan Scararul, Cuv. al VIII-lea, Filocalie, vol.9). Prin aceasta El propovaduieste de pe cruce iubirea crestina care cuprinde iubirea vrasmasilor. Intreg Trupul Lui este una cu crucea, este una cu jertfa si, inca, si mai mult, pe aceasta o poarta in vesnicie. Ranile cuielor si ale sulitei infipta in coasta nu dispar dupa inviere, nu se pierd in negura iadului, unde se coboara sa-l ridice pe om, caci El nu este un fel de superman salvator ci este un Dumnezeu care se jertfeste pentru om.


De cealata parte, pe crucea catolica, vedem ca Hristos este infatisat plin de rani, curbat de suferinta, agatat in cuiele mainilor, prabusit in jos sub povara rastignirii. Modul acesta pare realist, insa nicidecum duhovnicesc. Omenitatea lui Hristos este infatisata, nu insa si dumnezeireaJertfa este despartita de iubire si cel ce face asa poate ajunge de la cruciade la ecumenism. Accentuand  doar o parte a lucrurilor, pastrand in minte doar ideea jertfei, omul, fara sa-si dea prea bine seama, trece de la jertfa de sine la jertfirea altora in numele unor idealuri sfinte, si, in loc sa infiereze pacatele propii, ajunge sa-i vaneze pe altii. Daca, insa, se accentueaza doar iubirea fara nicio ratiune, se aduc laolata lumina cu intunericul, se amesteca cele ce sunt de neimpacat, se creaza confuzie si se rastoarna valorile, asa cum vedem ca se intampla in ziua de astazi.  
In aceste timpuri apare o uitare a jertfei si o bagare sub pres a mortii, o cosmeticizare ai ei, sau chiar o negare, iar aceasta se poate intelege si privind la carja papala a Papei Francisc. In aceasta varianta Hristos este infatisat inviind pe cruce si nu prin cruce. Cu alte cuvinte invierea se vede pe cruce fara sa mai aiba loc o punere in mormant si fara sa mai fie o taina. Nici nu mai stim daca Hristos coboara pana in adancul iadului unde este omul, si invierea, in aceasta ipostaza, nu mai este a omului impreuna cu Hristos. El pare uitat in strafundurile intunericului in timp ce Hristos, singur, pe cruce, se lanseaza cu bratele in sus. "Cel ce se imbraca cu Lumina ca si cu o haina" este infatisat gol  in aceasta paruta inviere, in schimb este inconjurat si strafulgerat de raze de lumina, ca si cum ar fi vorba despre lansarea unei navete spatiale. Deja atat de materiala pare invierea incat avem impresia ca Imparatia este aicea, pe pamant.

Da, la aceasta duce un crestinism al jumatatii de Evanghelie, caci nu se mai cauta Imparatia Cerurilor ci doar Imparatia pe pamant. Si "Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala".(Matei 18, 7) Sa ne amintim ca Hristos a spus: "Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri"(Matei 7, 21). Iar Tatal ii va primi in Imparatia Cerurilor si ii va recunoaste pe aceia care vor purta pecetea Fiului Sau. Oare cati vom avea intiparita in viata noastra viata lui Hristos?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu